– Fragment –
Mi-am fumat cele doua tigari care-mi completeaza cafeaua. Pe balcon. Si, inca tremurand de frig, am venit sa scriu. Pentru ca azi simt nevoia s-o fac, chiar daca inca n-am habar despre ce. In general, sunt trimis in fata computerului de o idee.
De fapt, intotdeauna se intampla asta. Trebuie sa accept insa ca sunt intr-un moment in care nu ma impac prea bine cu „generalul“ meu si mi-e afectata inclusiv relatia cu „intotdeauna“. Imi amintesc o afirmatie dintr-un capitol anterior, anume ca nu s-a schimbat mai nimic in viata mea, si-mi dau seama ca par a intra intr-o oarecare contradictie cu ea. Dar contradictia e numai la primul nivel. Acela care, adica, nu ma opreste sa mai scriu o data asa: viata mea e la fel, nu s-a schimbat in nici un mod remarcabil. Doar ca, iar acum trec inevitabil la urmatorul nivel, mi se pare totusi ca as avea niste mici probleme cu simturile. Inainte de toate, cu auzul si cu vazul. Adica aud aceleasi voci, vad aceleasi lucruri, dar mi se pare ca au capatat nuante vag diferite. Nu stiu inca in ce fel diferite.
Spre exemplu, in urma cu vreo douazeci de minute, priveam de pe balcon spre curte. Curtea asta pe care am crescut-o cu mare mandrie in ultimul an, de cand m-am mutat la casa, eliberandu-ma in fine de zdranganitul tramvaielor si de urletele masinilor din oras. Cu numai o luna inainte, ca in toate lunile anterioare ale acestui an, mi se intampla sa stau ore-ntregi cu privirea atintita spre curtea asta, observandu-i orice mica neregularitate: un trandafir ce statea cas fata de ceilalti, o creanga de mesteacan care iesea aiurea din coroana, o zona de iarba cu patru milimetri mai inalta decat restul, un pachet de tigari zburat de vant printre flori sau o gaura de gandac Pentodonidiota, asta le e comicul nume stiintific, deranjandu-mi enervant gazonul. Pe-atunci, perioadele de contemplare mi-erau intrerupte de fiecare observatie in parte, asa incat coboram imediat si reparam lucrurile. Azi, contemplarea a ramas nemodificata. Insa noile mele probleme cu vazul ma impiedica, aici fiind de fapt chestiunea, sa mai observ unghiul gresit al trandafirului, creanga care iese din coroana, milimetrii de iarba ce nu-si respecta regula, pachetul de tigari gol de sub balcon sau casele in pamant construite de harnicul si comic denumitul gandac Pentodonidiota. Stiu ca toate astea sunt acolo, doar ca, se pare, nu le mai vad indeajuns de bine pentru a ma grabi sa readuc ordinea in curtea mea. Stiu ca sunt acolo, dar, nevazandu-le, simt ca pot sa le las unde sunt. E doar o nuanta, cum spuneam.
Cat despre auz, ar fi destule de spus. Dar tot la o pilda lamuritoare o sa ma opresc. Prin fata casei mele au trecut si trec personaje. Pe care mi-am propus, de fiecare data, sa nu le uit, sa le pastrez in vreuna dintre scrierile mele viitoare. Cum ar fi acel carutas beat care, trecand cu caruta pe sosea, radea de mama focului de propriul cal, desi el era cel care-l tragea de haturi in toate partile, facandu-l pe naucul animal sa mearga intr-un cat se poate de nedumerit zigzag. Si-apoi, printre sughituri si hohote de ras, constatarea nepretuita a carutasului: „Da’ prost te-a mai facut iapa de ma-ta, ba Bambula! Zici ca tu esti beat ca porcu’, nu eu!“. Sunt destule asemenea personaje care mi s-au perindat pe sub fereastra in ultimul an, dar n-o sa ma opresc asupra tuturor aici. Ideii mele ii e de-ajuns doar unul, adica tipul de vreo cincizeci de ani, imbracat in haine ponosite, care-mi trece destul de des prin fata casei, aproape intotdeauna cu o punga in mana. Si, fara exceptie, se face auzit inca de la departare. Omul e, cat se poate de evident, speriat de prea multii caini vagabonzi adunati prin zona noastra. Asa ca, pe cand se afla inca la treizeci sau cel mult douazeci de metri de casa mea, incepe sa urle acelasi lucru, pe care-l pot recita fara teama ca as putea gresi, caci rareori schimba cate ceva din ordinea sau tonul cuvintelor: „Crucea mamii voastre de jigodii! Ham-ham, ham-ham! Baaaaa! Latrati la mine, da? Ati vrea sa ma mancati, da? Las’ ca va dau eu intr-o zi mancare! Ohoho, ce mancare va dau, nici nu stiti. Mancare buna, da-da, mancare buna. Ham-ham, ham-ham?! O sa vedeti voi ham-ham! Credeti ca nu gasesc eu otrava? Am eu de unde sa cumpar otrava, ehe! Va place mamaliga, da? Va dau eu mamaliga! Numai sa cumpar otrava, lasa-lasa!“. Cu vorbele astea, ajunge in dreptul meu, in hamaiala infuriata a cainilor, si ridica punga spre mine intr-un fel de salut, rostind imediat: „Buna dimineata, sa traiti!“, apoi se aude iarasi, fara pic de pauza: „Crucea mamii voastre de jigodii! Ham-ham, ham-ham toata ziua, ca prostii!“. La inceput mi-a fost teama pentru el. Apoi, mi-a fost teama pentru caini. Acum insa stiu ca toata povestea asta nu-i mare lucru, cainii nu-i fac nimic, iar omul nu-si va pune niciodata in practica amenintarile. Asa ca atat de injuratele animale, sunt destul de convins, au o viata lunga in fata si numeroase alte momente in care sa-i hamaie furiosi in jur. Miezul povestii e insa altul. De cele mai multe ori, animalele nu stau langa gardul ce-mi inconjoara casa, sunt raspandite-aiurea pe campul din spate, prin padurea din fata sau prin diverse cotloane ale caselor aflate inca in constructie primprejur. Iar omul ar putea trece nederanjat pe strada, fara grija lor. Numai ca Pavlov a avut dreptate. Nu doar in ceea ce-i priveste pe caini, ci mai ales in ceea ce-l priveste pe omul cu punga. Pentru ca, odata ajuns in zona, adica la douazeci sau treizeci de metri de casa mea, el incepe sa-si urle teama in exact felul descris mai sus, chiar daca la momentul cu pricina nu e urma de patruped prin apropiere. Injura, tipa, ameninta. Iar in cateva secunde, treziti din departarile sau cotloanele lor de sunetele atat de cunoscute, cainii se aduna in maxima viteza in jurul lui, reluandu-si constiinciosi hamaiala si furia. Iar eu, de fiecare data cand am ocazia, privesc scena cu un zambet tot mai larg, caci acumularea are in cazul de fata, intr-un mod ciudat, pe zi ce trece un efect tot mai comic. Uneori, cel mai adesea, nici macar nu sunt pe balcon cand apare omul. Il aud insa si ies. De dragul spectacolului. Si l-am adus acum in text pentru ca lui ii datorez, de fapt, observatia privitoare la diminuarea simturilor mele. A trecut si azi dimineata, pe cand tocmai imi aprindeam a doua tigara. De asta data insa l-am auzit, desi eram deja afara si atat de aproape de el, abia cand a ridicat punga spre mine, strigand: „Buna dimineata, sa traiti!“. A fost momentul in care-a navalit in mine, de fapt, si hamaiala cainilor furiosi, de parca pana atunci totul s-ar fi petrecut intr-un film mut, iar eu as fi asteptat sa apara, intr-un chenar alb si tremurat pe-un fond negru, scrisul pe ecran. Sau n-as fi asteptat nimic, nu mai stiu, de vreme ce zgomotele m-au napadit dintr-o data, mult prea tarziu pentru a spori dimensiunile vreunui zambet. Sau macar pentru a-l provoca. Mi-am fumat a doua tigara gandindu-ma la problemele mele cu auzul si la toata povestea asta care se schimba in timp ce in viata mea nu se schimba nimic.
CARTEA
O poveste reala despre incercarea de a supravietui prin fictiune, o naratiune alerta si acaparanta despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasa sa ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici este locul in care, rand pe rand, superstitiile se transforma in miracole, iar miracolele pot fi oricand luate drept coincidente, lasandu-i cititorului libertatea de a umple cu sens intamplarile.