Chiar si in spectacolele care pornesc de la un scenariu de tip verbatim (scenariu care are la baza interviuri cu persoane reale), exista o intentie de tip dramaturgic din prima faza, in care sint alese o tema anume, un anume tip de intrebari, o metoda anume de desfasurare a intregului proces de cautare si dezvoltare a materialului. Cred totusi ca acest concept de regizor-dramaturg se apropie acum cel mai mult de modelul regizorului de film, al unui autor care isi scrie singur scenariul. Exista multi dramaturgi care isi monteaza textele si inca foarte bine, insa diferenta intre acestia si regizorii dramaturgi este aceea ca primul spune: „Scriu o piesa pe care o voi monta“, iar cel de-al doilea spune: „Scriu scenariul unui spectacol pe care vreau sa-l fac“.
Scriam texte de teatru inca inainte de a intra la Facultatea de Regie de Teatru, dar abia in anul 4 am avut chef sa scriu din nou. Stiam exact actorii cu care voiam sa lucrez, stiam ca ceea ce scriu as vrea sa fie altceva decit un text de teatru. Discutind mult cu actorii, ne-am dat seama ca ceea ce ne-ar fi placut sa lucram era ceva care sa vorbeasca direct si sincer despre noi si despre ce se intimpla in jurul nostru la acel moment (Stop the Tempo, 2003). In 2004, cind am scris mady-baby.edu, aveam din nou in minte trei actori cu care urma sa lucrez si imi imaginam cam cum as vrea sa arate spectacolul. Acum, cind scriu inca la primul draft al scenariului pentru urmatorul spectacol, am distributia facuta partial si urmeaza sa am o prima lectura de proba, pentru a putea sa rescriu acolo unde textul „scirtie“ sau sa adaug scene care lipsesc din „tablou“.
Nu m-am apucat sa-mi scriu singura scenariile din lipsa de texte contemporane, dimpotriva, exista nenumarate texte care imi plac foarte mult. In facultate si dupa ce am terminat, am montat texte contemporane. Insa in timpul repetitiilor la Stop the Tempo mi-am dat seama de libertatea nelimitata de a lucra pornind de la o poveste, un material pe care il puteam dezvolta impreuna cu actorii. Ca autor al textului si al spectacolului pot interveni in „materialul pentru spectacol“ atit in timpul, cit si dupa terminarea repetitiilor.
Textul ca „material pentru teatru“ se foloseste, bineinteles, de regulile scriiturii dramatice, insa isi pastreaza o anumita independenta, care poate parea neglijenta fata de aceste reguli. Probabil ca si este pina la un punct. El are insa ceva ce este specific spectacolului: irepetabilitatea. Varianta mea de lucru cuprinde inca de la primul draft conceptia de spectacol: vizualizarea spatiului, un anumit tip de joc (sau un colaj de stiluri de interpretare), un anumit stil de „coregrafie“, de muzica. Textul scris e doar un element care urmeaza sa fie topit in intregul spectacolului. Sint anumite lucruri care insa nu pot fi negociate, ele exista de la inceput si constituie baza constructiei spectacolului.
Pentru Stop the Tempo spatiul lasat descoperirilor in timpul repetitiilor a fost mai larg, pentru mady-baby.edu scenariul pe care l-am repetat cu actorii s-a schimbat destul de putin (am scris doua scene in plus inainte cu putin de prima reprezentatie). In schimb, mady-baby.edu cuprindea indicatii succinte in ceea ce priveste partea vizuala (proiectiile video), astfel incit, impreuna cu Maria Draghici (multimedia), Tudor Petre (montaj multimedia) si actorii, am avut posibilitatea sa incercam diferite solutii vizuale, pornind de la o estetica sugerata in scenariu.
Entertainment-ul si elitismul ne calcau pe nervi in aceeasi masura
Faptul ca am scris cele doua „materiale pentru teatru“ pentru anumiti actori s-a intimplat pentru ca stiam ca sintem interesati cu totii de un astfel de proces, de testarea unor drumuri deja deschise in facultate, eram cu totii dispusi sa ne punem anumite intrebari pentru a incerca sa intelegem ce se intimpla in jurul nostru. Entertainment-ul si elitismul ne calcau pe nervi in aceeasi masura. Spectacolele Stop the Tempo si mady-baby.edu au o latura sociala si politica foarte clara, ele vorbesc despre realitate, despre incercarea de a intelege, despre dorinta de a refuza ceea ce nu ni se parea normal sa se intimple, despre necesitatea interioara de a reactiona. Cu siguranta, orice tip de teatru e politic, insa sint anumite spectacole in care accentul cade mai puternic asupra acestei laturi. Si mie, si celor cu care lucrez ni se pare normal sa vorbim despre lumea in care traim, uneori ironic (ironia ne include in primul rind pe noi), alteori intr-un mod dur. Ceea ce diferentiaza aceste spectacole de un „raport al vremurilor noastre“ sint atitudinea si stilistica spectacolelor. Stop the Tempo isi propunea o adresare foarte directa, agresiva, apropiata de public (spatiul de la Green era perfect in acest sens), cu un decor-recuzita minimalist (lanternele minuite de actori), cu o optiune extrem minimalista de iluminare (flash-uri care dezvaluiau partial fetele actorilor, o lumina care tremura si „ardea“ chipul, pentru a realiza un decupaj alert si brutal).
In mady-baby.edu (Teatrul Foarte Mic), cele 9 cuburi diferit colorate sint, de fapt, neimportante in actiunea propriu-zisa a personajelor in plan realist, ele au fost gindite (Alina Herescu) pentru a reflecta imaginea proiectiilor ce construiesc un nivel poetic al povestii, menit sa accentueze (exagerind, schimbind proportiile, acumulind sau explodind detaliile, alaturind insolit elemente) anumite gesturi, atitudini, cuvinte din planul realist.