ANDREI SERBAN
Cand eram la liceu, stiam ca vreau sa fac un singur lucru pe lumea asta – sa fiu in teatru, si aveam trei idoli: Liviu Ciulei, Clody Bertola si Lucian Pintilie. Mai tarziu, dupa ce m-am imprietenit cu toti trei, Clody mi-a povestit ca a fost casatorita de trei ori: prima data cu un pictor foarte celebru (n.red.: Stefan Constantinescu) care i s-a parut ca e un fel de tata pentru ea, pe urma cu Liviu Ciulei, care i s-a parut ca e un fel de frate, si apoi cu Lucian, care i s-a parut ca e fiul ei.
Prima oara cand i-am vazut pe Pintilie si pe Ciulei, in 1961, eram elev si m-am furisat sus la Gradina Icoanei sa-i vad repetand la Copiii soarelui (era regie comuna). Gesturile lui Ciulei erau foarte lente. Era un om asezat, foarte calm, pe cand Pintilie avea ceva de copil sasait, dar genial. Intre ei era o chimie foarte interesanta. M-am nimerit la o scena pe care o repetau cu Victor Rebengiuc, care era un tanar frumos, elegant, iar chimia dintre Pintilie si Rebengiuc a fost imediat exemplul unui magnetism pentru cum lucreaza un actor cu regizorul.
Dupa care am vazut Prostii sub clar de luna, de Teodor Mazilu (n.red.: montata de Lucian Pintilie la Bulandra in 1963), care pentru mine e piesa cea mai buna care s-a scris in perioada comunista. Am vazut-o de cinci sau sapte ori, avea niste actori geniali (Octavian Cotescu, Rodica Tapalaga) si era un teatru al absurdului care exploda, un adevar pentru vremurile acelea care era plin de lumina si de verva. Apoi, in 1964 am vazut Biedermann si incendiatorii (de Max Frisch)/My Heart’s in the Highlands (piesa lui William Saroyan). Biedermann… era un spectacol extrem de caustic pentru ca arata ipocrizia totala, minciuna totala. In acest spectacol coupé el a fost un succes, dar mie piesa lui Saroyan e cea care mi-a ramas adanc in memorie. O tin minte pana si azi, si e pentru mine cel mai poetic si mai liric spectacol facut de Pintilie, un spectacol de o poezie infinita.
Apoi ne-am cunoscut si am plecat impreuna la Paris. Era in 1965. El avea o bursa UNESCO de 1.200 de franci pe luna, eu o bursa a statului francez (sau roman, nu mai stiu) de 600 de franci. Am tras la un hotel destul de modest, Hôtel de la Cité Rougemont, si pentru o luna cat am fost aproape vecini de camera am avut ocazia sa invat multe de la el. Eram foarte prieteni, avea un umor cu totul extraordinar, caustic si destul de dur. Ma punea jos foarte iute, dar era si un om de o mare generozitate. De fapt, niciodata nu stiai la ce sa te astepti de la el.
Pentru ca eram destul de saraci, ne aduceam in camera conserve si branza sau ce mai puteam lua de la magazin, si amandoi am fost prinsi intr-o seara intrand cu punga de plastic in hotel, drept pentru care receptionera ne-a spus: „Ce n’est pas permis de la nourriture dans la chambre“. La care Pintilie s-a infoiat foarte tare: „Pas permis?“ si a facut un scandal ingrozitor, dupa care si-a facut bagajele si a plecat. Habar n-am unde s-a dus. Eu, mai umil, am ramas.
Revenind la spectacole, nu am ce sa spun despre D’ale carnavalului, din 1966, pentru ca e de departe spectacolul cel mai bun pe care l-a facut in teatru. Cand Peter Brook a facut Visul unei nopti de vara, criticii englezi (de obicei foarte duri) au spus ca e la acelasi nivel cu piesa lui Shakespeare. Parafrazand, as putea spune ca spectacolul lui Lucian era la fel de bun ca textul lui Caragiale, daca nu mai bun.
Imi amintesc si de Livada cu visini, din 1967 – cu acel superb lan de grau pe care l-am furat cand am montat prima mea opera, Eugen Oneghin, la Cardiff. Clody era extraordinara acolo, avea un fel de metafizica a jocului pe care n-am mai intalnit-o la nimeni. In acea perioada am cunoscut-o si pe Marie-France, pentru ca am facut imediat dupa aceea, la Bulandra, Iulius Cezar – un spectacol in stil kabuki, care nu a fost gustat deloc. Pintilie facuse deja Duminica la ora 6, care vazut azi, sincer, nu mai are acelasi impact, dar care atunci a insemnat mult pentru schimbarea cinemaului romanesc. Reconstituirea (1969) e, poate, momentul care m-a facut sa ma decid sa plec din tara.
Revizorul, care s-a jucat foarte putin, era si nu era teatru politic, pentru ca plecai acasa dupa ce vedeai toata oroarea si tot grotescul acelei lumi, in mod ciudat, cu un aer eliberat. Teatrul politic ce se face azi in Romania si in lume e foarte simplist. Pleci acasa mai umilit, mai lovit si mai tampit decat ai intrat. Nu te schimba cu nimic.
Apoi lui Pintilie i s-a dat un negratios sut in fund si a plecat, iar cariera lui teatrala a continuat, eu cunoscand-o in special pe cea din Statele Unite, unde a facut la chemarea lui Liviu Ciulei, la Guthrie Theater, un Pescarus care incepea cu actul 4, sau tot la Guthrie un Tartuffe despre care criticii au spus ca e o cotitura in teatrul american. Pintilie n-a facut nimic clasic, nimic obisnuit niciodata in viata. La Opera din Cardiff a facut un Carmen, care era o imbinare de grotesc, liric si vis – cu totul alta poveste decat orice alt Carmen pe care l-am vazut inainte si dupa (si am vazut zeci de alti Carmen-i).
Cariera lui franceza in teatru e si ea extraordinara. N-are rost sa trec prin toate spectacolele, dar vreau sa stiti ca Pintilie, in anii ’80, ar fi putut avea covor rosu la Théatre de la Ville. Actorii, criticii, publicul ii erau devotati. Putea, daca voia, sa ramana in Franta si sa aiba un teatru al lui. A preferat sa revina in Romania. Ingmar Bergman spunea ca teatrul i-a fost sotie fidela, dar ca filmul i-a fost amanta secreta. Pentru Pintilie cred ca a fost la fel. Teatrul nu mai avea acelasi impact si voia sa revina in Romania pentru a face film.
Ce a facut el in teatru a fost o cotitura imensa si a insemnat foarte mult pentru noi toti. Oamenii l-au iubit foarte mult. Actori, prieteni, regizori vorbeau despre el cu un fel de trepidatie. Liviu Ciulei, cand Pintilie repeta Pescarusul la Guthrie, ma suna aproape zilnic la New York sa-mi spuna: „Ghici ce-a mai facut nebunul azi“. Era atat de excitat si de emotionat sa vorbeasca despre el! Cand vorbesc cu Sanda Manu, care i-a fost colega de clasa la Regie, sau cu Mariana si Victor, in acesti oameni se intampla ceva la nivel chimic doar cand amintesc de Pintilie. E nemaipomenit ce urme a lasat in oameni, in artisti cel putin. E un secret. Sunt putin gelos.
O sa inchei cu un mic text pe care i l-am adresat:
Draga Lucian, am de ce sa iti multumesc. Prin exemplul tau, tu esti primul care mi-a dat curaj de la inceput, curajul ca in teatru poti face orice. Tu ai pus degetul pe rana si, in plin comunism, ai indraznit sa arati ca orice forma de cenzura e dezgustatoare. Orice interventie impotriva artei, a artistului si a libertatii de expresie e odios de dezgustatoare. De la tine am inteles ca, in teatru cel putin, nu putem fi singuri, ca avem intr-adevar nevoie unii de altii. Ca sa aratam in oglinda o imagine vasta a lumii in care traim si sa incercam sa spunem adevarul, trebuie sa cautam calitatea, sa ne inconjuram de talente, de actori mari care sa fie si inteligenti, si sensibili, si constienti de misiunea lor. Nu cunosc pe nimeni ca tine care sa fi folosit satira si rasul in numele unei nevoi adanci de a revolutiona arta, de a-i da un sens, de a o scoate din letargie si pasivitate, si de a o energiza. Ai demonstrat ca, intr-o societate viciata, prin teatru se pot sparge tabuurile publice, minciunile inventate de politicieni.
Forta satirei tale combina sarcasmul cu durerea adanca, deriziunea cu grotescul si atacul violent contra artificialului si pretentiozitatii. Iata cateva din armele legitime in numele moralei, decentei si bunului-simt. Teatrul tau a provocat mereu pasiuni, ne-a deschis ochii pentru a vedea situatia reala, mai adanc decat credeam ca o stim. Oglinda pe care ne-ai pus-o in fata ne arata ca trebuie sa fim vigilenti – tot ce e in jur e doar manipulare. Cu totii dorim schimbarea, dar sa schimbi ceva e ingrozitor de greu. Tu stii asta si ne-o spui aparent glumet si zeflemitor, dar in esenta grav. O adevarata schimbare in om sau in societate e foarte grea, mai grea decat sa gasesti un milion de dolari pe strada, cum spunea un intelept. Absurdul situatiei noastre e evident, dar, draga Pinti, tu – la fel ca Eugène Ionesco, precursorul tau – pari sa spui fara sa spui ca absurdul nu e un sfarsit in sine. Poate vei nega, dar eu sunt convins ca si tu crezi ca avem in noi soarele si luna si pe Dumnezeu, dar ca, pentru a-i descoperi, trebuie sa traim altfel. Daca traim fara ideal, viata chiar ca nu are sens. Dar, ca sa fii suta la suta uman, se cere sa recunosti ca acest ideal poate fi atins, ca deasupra norilor cerul e mereu albastru. Nu stiu care e solutia ta, dar a mea e ca trebuie sa merg spre interior, sa incerc sa ma cunosc pe mine insumi intai de toate. Spui in Bricabrac: „Am sentimentul ca ma mut in alt spatiu, o noua locuinta“. Vreau sa cred ca aceasta locuinta este in tine, in linistea unei taceri ce reverbereaza. Te sarut.
CORNELIU PORUMBOIU
Acum vreo trei ani, o revista m-a invitat sa scriu un text despre dl Pintilie. Am scris vreo trei variante. Am inceput prin a fi foarte patetic, am continuat prin a fi pretios si am terminat prin a ma intreba cine sunt eu sa scriu despre dl Lucian Pintilie. Auzindu-l pe dl Andrei Serban adineaori, o sa spun ca si pe mine putea sa ma puna dl Pintilie de foarte multe ori jos, dar nu a facut-o niciodata. E un domn extrem de cald, si pentru mine intalnirea cu dumnealui a fost una esentiala in ce numesc evolutia mea ca regizor (altii o pot numi in alt fel).
Ca sa fiu scurt, am avut sansa sa discut cu el despre toate scenariile mele, despre toate filmele mele, desi uneori am fost foarte incapatanat – si acum regret cel putin cand revad un film ca nu l-am ascultat. De fiecare data cand termin un scenariu de-abia astept sa ma vad cu domnia sa, si asa e si acum.
MIHAI CHIRILOV
Pentru ca Bricabrac e o rememorare, mi-ar placea sa incep cu momentul in care am intrat in viata si universul dlui Pintilie acum sase ani, cand am avut ideea organizarii retrospectivei integrale la Festivalul de Film Transilvania, de a face o revista in engleza cu un dosar dedicat lui si in care era si interviul pe care mi l-a dat (tin minte ca am lucrat trei saptamani la el). Dupa retrospectiva de la TIFF a urmat momentul cel mai frumos din cariera mea de om de film, acela cand am avut privilegiul sa lucrez aproape un an cu dl Pintilie la editia video e operelor complete – cele 11 filme pe care le-am lansat intr-un box set DVD, traduse, facute lacrima. De regula, jobul meu nu e un job de office space, dar la dl Pintilie, timp de un an, la ora 8 ma trezeam, la 9 eram la el si la 5 plecam (uneori si mai tarziu). Mi-a placut enorm. Corneliu, pe tine te-a menajat si nu te-a pus jos. Pe mine m-a pus de cateva ori, dar apoi m-am ridicat si mai puternic.
Lucrand la acest box set DVD si trecand prin toate filmele si revazandu-le de zeci de ori, am lucrat cred ca la cel mai frumos lucru pe care l-am facut vreodata – un disc bonus cu un soi de Bricabrac video. Dl Pintilie si-ar fi dorit ca acel box set video sa fie ca o carte. Pana la urma asa a iesit. Se deschide ca o carte si fiecare fila are un DVD care e pandantul audio-video perfect pentru cartea pe care o relansam azi. Am lucrat foarte mult si am avut privilegiul de a intra in cutia cu amintiri: casete video, extrase de la conferinte de presa sau conferinta de aici dedicata dlui Eugen Ionesco, lectiile de cinema pe care le-a avut la fiecare film scos in Franta. Am trecut prin foarte mult material pentru a strange esenta cineastului. Box setul se numeste Pintilie Cineast. Am luat si un premiu cu el la un festival de filme de arhiva.
De fapt, ce vreau sa spun e ca, asa cum dl Pintilie are acest Bricabrac, acest tom minunat, vreau sa-i multumesc pentru ca mi-a dat si mie ocazia sa am un mic bric-a-brac, pentru ca toate aceste intalniri – de la New York, de la TIFF, in repetate randuri – sunt un soi de mini-Bricabrac. Nu stiu ce sa pretuiesc mai mult, nu stiu daca mi-au placut mai mult orele, saptamanile, zilele in care am vorbit cu dl Pintile, intre lucrurile pentru box set, despre Aurora (cat pentru trei vieti de acum inainte) si despre teama de moarte (mai faceam ce faceam si iar ne intorceam la Aurora) sau certurile interminabile daca versiunea lunga de la Balanta e mai buna decat cea scurta (el o vota pe aia scurta). Nu va puteti imagina cat de surprinzator de bogate si de stimulante au fost toate aceste discutii, chiar daca acum asta suna foarte anecdotic. Ii multumesc ca m-a lasat sa intru in intimitatea lui, in viata lui – e un curaj enorm din partea unui artist sa se dezvaluie astfel. Imi amintesc si de celebrele tartine cu icre (de fiecare data il intrebam de unde le are si nici acum nu stiu) si de pipa pacii pe care am fumat-o la New York dupa ce ne-am certat ingrozitor, pentru a sarbatori cat de bine a iesit retrospectiva, despre momentul de la Festivalul de la Cluj care pentru mine ramane magic, esential, pentru ca am reusit sa provoc aceasta intalnire dintre doi artisti care seamana, dl Pintilie si Cristi Puiu.
Pentru mine cel mai puternic film al lui Lucian Pintilie nu e neaparat unul pe care l-a regizat, ci o conferinta de presa la filmul Prea tarziu. Aceasta conferinta de o ora, foarte contondenta, cu intrebari agresive la care dl Pintilie a tinut piept – intr-un moment critic, in care filmul venea ca un tavalug – e pentru mine (asa scrasnit cum e) manifestul absolut al lui Lucian Pintilie in cinema.
CORINA SUTEU
Inainte de a povesti despre experienta de la New York pe care am avut-o in 2012 cu ocazia organizarii retrospectivei complete Lucian Pintilie de la MoMA, impreuna cu Mihai Chirilov si cu Lawrence Kardish (care era senior curator la MoMA), as vrea sa va invit sa-i punem pe artisti in centrul lucrurilor. Din cauza asta suntem nefericiti. Traim din publicitate, din superficialitati, din lecturi prostesti, intr-o stare de spirit care spiritual nu ne mai satisface. Artistii sunt singurii care, cu riscul vietii si al propriilor cautari ne atrag atentia asupra esentei.
Prima experienta definitorie in ce-l priveste pe Lucian Pintilie a fost cand am vazut Reconstituirea, la 14 ani. Din pacate, atunci nu am putut pleca din tara, dar a fost acel moment de rupere a cortinei. A doua experienta a fost retrospectiva de la New York. Imaginati-va o sala de 400 de oameni veniti sa vada primul film din retrospectiva de 11 filme pe care le-am prezentat. Cu cata emotie si cu cata frica am organizat acest lucru! Ei bine, retrospectiva a fost sold-out din prima zi si a avut un succes fabulos. Inainte de retrospectiva, Lucian Pintilie si cu mine am stabilit sa lucram impreuna pentru introducere. M-am gandit ca vom discuta o jumatate de ora in modul cel mai standard cu putinta. Ei bine, nu. Ne-am intalnit dimineata la ora 9 la mine in apartament – Marie-France, Mihai, dl Pintilie si cu mine, si am stat patru ore in care dl Pintilie a repetat cu mine introducerea pe care urma sa o facem inainte de retrospectiva. Repetand cu mine si explicand felul in care dorea sa pronunt anumite cuvinte, pana la urma am invatat pe dinafara acea bucata din Bricabrac pe care trebuia s-o citim alternativ. La un moment dat, imi dadea indicatii de tipul: „Nu! Acum, Corina, lacrima este in gat. Esti terna si emotia iese in alt fel“. Am avut privilegiul urias de a repeta cu Lucian Pintilie si asta m-a facut sa inteleg inca o data ca pentru cineva ca Pintilie sau Andrei Serban sau Cristi Puiu sau Porumboiu nu exista nimic din ceea ce fac pe care sa nu-l ia complet in serios.
Am sa inchei prin a-i spune ceva lui Razvan Vasilescu, care e in sala si care e unul din actorii care joaca in filmele lui Lucian Pintilie. Acum foarte multi ani, Razvan nu a mai putut veni la un spectacol pe care il dadeam pentru Forumul Retelelor Culturale Europene pentru ca a ramas sa repete cu Lucian Pintilie. M-am suparat ingrozitor. El repeta la Niki Ardelean, colonel in rezerva, care a devenit pana la urma filmul gratie caruia am organizat retrospectiva de la MoMA. Toate s-au intors intr-un cerc extraordinar si vreau sa ii spun lui Razvan ca a avut dreptate.
MARIE-FRANCE IONESCO
Prima intalnire cu Lucian Pintilie. Decembrie 1976. In plina adolescenta intarziata, descopar Romania cu pasiune, tara natala a parintilor mei. In culmea emotiei, in ciuda sau din pricina dezastrului inconjurator si imbatata de literatura rusa, nu incetez sa repet, spre exasperarea tuturor: „E minunat! Aici se traieste in plin Dostoievski si Cehov!“. (Ignoram omniprezenta lui Gogol.) Intr-o seara iau parte la o intalnire alaturi de membri ai vechii si noii burghezii: artisti si veleitari, femei savante si pretioase ridicole. Din aceasta multime amestecata se detaseaza un personaj inclasabil, cu barba roscata si privire intens albastra, ale carui cuvinte ironice si grave taie radical conversatiile acestei lumi bune. Era Lucian Pintilie, care ne-a invitat apoi, pe gazda si pe mine, la o reprezentatie a celui mai nou spectacol al sau, Livada cu visini. Hranita cu Living Theatre, fan Grotowski, eram de asemenea o ferventa admiratoare a lui Cehov. In holul teatrului, ii spun exaltata lui Lucian Pintilie: „Cehov e idolul meu! Il ador si plang intotdeauna la piesele lui!“. Privirea albastra se coloreaza in negru si, temperandu-si politicos agasarea, Lucian Pintilie ma sfatuieste sa-mi economisesc lacrimile.
Din aceasta Livada cu visini, care a fost pentru mine un electrosoc cu efect intarziat, imi raman amintiri concrete, senzoriale, interactive, o culoare, o imagine, sunete. (…) Facand sa existe in mod carnal, as spune, elemente implantate in real si organizate cu rigoare geometrica, Lucian Pintilie ne restituie asemeni unui pictor olandez sau suprarealist sensurile realului altoit peste saracia cotidianului. El ne face constienti de existenta unui real pe care ochii si urechile noastre nu il mai pot percepe. Redand prin forta regeneratoare a unei priviri noi virginitatea materialului si palpabilului, el recreeaza realul. Ochii ni se redeschid, urechile la fel, si sub lumina secundei revelatoare vedem lumea in veritabila ei lumina – aceea a miracolului creatiei. Iata-ne uimiti, buimaci in fata miracolului lumii. Aceasta e pentru mine sensul expresiei realism magic, adesea aplicat artei lui Lucian Pintilie. El se afla la antipodul micutei muzici cehoviene, intepenite in mod sentimental in acea livada. (…) „Miracolul lumii nu poate fi perceput decat in intensitatea momentului prezent“, expresia ii apartine lui Lucian Pintilie. Nici vorba de nostalgie sau de melancolie care ne-ar instala in durata moale a dramei, pe cand Cehovul lui Lucian Pintilie ne confrunta cu tragedia. Momentul prezent poarta in sine propria moarte.
CRISTI PUIU
Eu nu mi-am propus niciodata sa fac film, dupa aia n-am facut cozi la cinema, nu m-a interesat teatrul, nu mi-am dorit sa ma intalnesc cu regizori. Toata povestea asta a venit incet-incet dupa un eveniment foarte brutal. Fac parte din generatia asta a decreteilor si din generatia Piata Universitatii. Imediat dupa piata, la Scala s-a dat De ce trag clopotele, Mitica?. L-am vazut de trei ori si trei zile la rand am fost sub soc. La ora aceea faceam pictura, dar am fost extraordinar de impresionat si la ultima proiectie s-a intamplat si un eveniment foarte straniu. Cand am iesit, era Bujor Ripeanu de la Televiziune cu o camera de filmat: „Cine vrea sa spuna ceva despre film?“. M-am bagat eu si am spus niste prostii.
Apoi am vazut Reconstituirea si dintr-odata a aparut un autor in viata mea. Mai tarziu am inceput sa studiez film, iar cand la Geneva trebuia sa fac filmul de diploma, am vrut sa fac un documentar despre Pintilie. Nu-l cunosteam. Ma si gandeam, asa cum te gandesti cand scrii texte si te crezi autor destept, ca ii voi spune Lucian Pintilie, une re(con)stitution. Atunci mi se parea: „Mama, ce chestie!“, dar a cazut pentru ca in franceza era „con“ intre paranteze si nu functiona. N-am indraznit sa fac lucrul asta. Cand m-am imprietenit cu Alexandra Gulea, am rugat-o sa-mi faca cunostinta cu el, dupa care am lasat-o moarta.
Cam asta a fost intalnirea cu Lucian Pintilie prin filme. Cu Marfa si banii e o poveste despre care am mai vorbit. N-as fi fost aici, probabil, daca n-ar fi fost Lucian Pintilie. Suna foarte… Scoatem violoncelele, dar e un fapt, e chiar un fapt. Filmul a murit, n-a intrat in postproductie, nu erau bani. Banii fusesera furati. M-am dus la CNC, unde dl Stere Gulea era presedinte sau vicepresedinte (nu mai tin minte), iar el a trimis Curtea de Conturi. O poveste cu scandal. In final, Lucian Pintilie a recuperat filmul, a semnat contracte cu oamenii aia, mi-a dat bani sa-l termin si asa filmul s-a nascut. Dupa ce l-am terminat, am pus pe genericul de final niste multumiri celor care m-au ajutat si in mod explicit dlui Titi Popescu, dlui Stere Gulea si dlui Lucian Pintilie, scriind asa: „Ii multumesc dlui Lucian Pintilie, pe care il consider parintele adoptiv al acestui film“. A urmat proiectia de lucru, a venit dl Pintilie sa vada filmul si i-a placut – iar eu m-am bucurat foarte tare, pentru ca atunci cand esti la inceput de drum si un regizor de talia lui Pintilie apreciaza ce ai facut, e foarte greu de pus in cuvinte asta. Pe urma m-a invitat la teatru. M-a sunat intr-o zi si mi-a spus: „Dragul meu, am doua bilete la Hamlet-ul lui Ciulei. Nu vrei sa vii?“. Ne-am intalnit la Bulandra, la Izvor, si pana sa inceapa spectacolul ne-am plimbat pe chei, iar el mi-a spus: „Dragul meu, dumneata te-ai gandit cand ai scris chestia aia pe generic? Nu cred ca e bine sa faci asta. Ce-o sa zica lumea? Imediat o sa zica: «ala e din gasca lu’ ala»“. Nu ma gandisem ca e o pajiste cu miei cinematografia romana, dar ce a urmat dupa a fost destul de… Da, am descoperit ca dl Pintilie avea dreptate. Acum vreo doi ani un student m-a sunat si, dupa ce mi-a tras o injuratura, mi-a zis: „Bai, ai ajuns ca Nicolaescu!“, iar doua minute mai tarziu: „Ba, esti omul lui Pintilie!“. Un student, atentie!, nu vorbim de anii ’90 si de lupta cu Nicolaescu.
Pe mine m-a ajutat povestea aia foarte mult. Nu vreau sa dau lectii, dar cand faci un lucru ai impresia ca tu esti responsabil de reusita, dar de fiecare data cand ratezi, altcineva e vinovat. Iar intalnirea asta care s-a intamplat sub auspiciile filmului in criza, salvat de Pintilie, plus discutiile care au urmat mi-au certificat ca esti cu adevarat singur. Am lucrat la Dupa-amiaza unui tortionar si din exterior lucrurile se vedeau frumos, iar noi eram tineri… Filmasem Marfa si banii, dar Pintilie parea asa, un omul negru. Lectia asta nu se invata, dar esti cu adevarat singur acolo si trebuie sa intelegi ca trebuie sa-ti asumi acest lucru. Nu cant aici nici un fel de oda, e un lucru foarte serios. O sa spun, totusi, o anecdota: dl Beligan, raposatul, Dumnezeu sa-l odihneasca, venea pe platou si intreba: „A ajuns Antichristul?“. Cumva, echipa se simtea bine. „Asa e, dom’ne, hahaha!“
Esti cu adevarat singur. O sa inchei cu alta anecdota: dupa ce s-a terminat Dupa-amiaza unui tortionar, m-am nimerit pe terasa de la Teatrul National, unde m-am intalnit din nou cu dl Beligan. Acum ma cunostea. „Ce faci, draga? Ai vazut ca a iesit cartea lui Pintilie. Ai citit-o? Trebuie, draga, s-o citesti. E metastaza megalomaniei.“ Cam asta se intampla. E un lucru care nu poate fi povestit, ci doar trait, observat de la distanta – cum mi s-a intamplat mie. A fost, poate, lectia pe care am inregistrat-o si pe care n-am invatat-o – in orice caz, nu pana la capat.
VICTOR REBENGIUC
Norocul meu si al generatiei mele a fost ca am avut parte de niste regizori de talia lui Pintilie, Ciulei, Penciulescu sau Vlad Mugur si ca am avut de unde invata, pentru ca erau niste izvoare extraordinare de arta, de cultura, de stiinta de a juca. Am lucrat cu Pintilie si in televiziune, la un spectacol dupa 1 aprilie de Caragiale, care a iesit foarte bine. Cotescu i-a spus atunci: „Bai Pintilie, uite, lumea te apreciaza! Spune despre tine ca esti al doilea Ciulei“. „Da’ primul cine e?“
Cand am inceput filmarile la De ce trag clopotele, Mitica?, dupa prima scena a scos toti tehnicienii afara si a pastrat doar actorii, secretara de platou si operatorul. Afara, masinistii se intrebau: „Ce face, dom’ne, ala acolo? Pai la Sergiu pana acum terminam“. Cand au intrat si au vazut scena, au fost cuceriti.
Nu imi aduc aminte, nu am intalnit un actor care sa fi spus ca e dezamagit de Pintilie. Dimpotriva, toata lumea voia sa lucreze cu el si era cucerita de farmecul si de genialitatea lui. Stia cum sa lucreze cu actorul, cum sa-l impinga spre rol, cum sa-l faca sa inteleaga ce are de spus pe scena sau in fata aparatului de filmat. Am spus-o o data si a ramas valabil: cred atat de mult in geniul lui, incat mai ca ar putea sa ma faca sa joc si Julieta.
Ar fi multe de spus. Ii sunt foarte recunoscator pentru faptul ca m-a acceptat in filmele lui si pentru tot ce am invatat de la el si mi-l doresc alaturi, sanatos, inca foarte mult timp de acum inainte.
FOTO: Simion Buia