Lucrurile s-au mai linistit, semn ca, probabil, populatia augmentata a numeroaselor universitati din tara s-a lasat patrunsa de constiinta de sine si, insufletita de exemplul lui Kingsley Amis, Malcolm Bradbury si, mai ales, David Lodge, s-a decis sa puna in practica un consistent savoar teoretic, risipit pina atunci in puzderia de cursuri si seminarii de literatura. In plus, este si un semn al faptului ca spatiul academic romanesc s-a fixat in stratificarea lui, resemnindu-se intr-o tipologie nu intotdeauna datatoare de sperante. Lumea universitara s-a autonomizat, iata, suficient, ea permitindu-si luxul autoscrutarii in cautarea unei identitati de sine cu ambitii de reprezentativitate ceva mai larga.
Este ceea ce face si prozatoarea ieseana Gabriela Gavril, mai cunoscuta deocamdata in calitate de critic literar, in romanul sau recent aparut Fiecare cu Budapesta lui. Cu toata silinta, ajutat fiind de modestele-mi cunostinte in ale subteranelor de la Literele iesene, n-am reusit sa descopar o „scara” a personajelor, asa incit trebuie sa conchid, spre regretul unora, ca nu avem de-a face cu o scriere cu cheie. Gabriela Gavril si-a luat „binele” de unde l-a gasit, asa incit unele scene si figuri episodice pot fi trasate pina la punctul lor real de pornire. Spre lauda ei, autoarea nu s-a multumit insa cu presararea de aluzii, topindu-le pe acestea in folosul intregii constructii. Nu conteaza ca in carte figureaza o sotie universitara cu aer de closca, acra si severa, sau ca un „maestru” oral peroreaza la crisma „Andrada” de pe malul Bahluiului, sau ca un tinar scriitor, cam „douamiist” dupa descriere, organizeaza performance-uri hilare. Pina la urma, cartea rezista prin altceva.
Toata lumea povesteste in cartea Gabrielei Gavril
„Norocosul Jim” din cartea Gabrielei Gavril se numeste Stefan Negru si tine seminarii despre Shakespeare intr-un corp de cladire aproape dezafectat, bruiat de zgomotele santieresti din apropiere. Se chinuie intr-o casnicie tiranica si isi numara descurajat fostii prieteni, plecati din tara sau morti de-a binelea. Trece pe la catedra, unde aude ultimele birfe, si se lasa prins in tot felul de obligatii (inspectii, discursuri oficiale, lansari de carte) care-i suscita ironice dubitatii. In acest punct, Stefan Negru seamana deja binisor cu Gulica Unanian din Cimitirul Buna-Vestire, doar ca numele sau e mai „frumos”, ceea ce ar trebui sa ne arate ca exista o neta separatie intre el si mlastina in care e silit sa inoate. Participa la inmormintari (se moare mult in romanul Gabrielei Gavril, dar rareori violent), uneori, bacovian, se inscrie in cortegii aleatorii, chefuind cu indoliatii ca si cum ar fi de-ai lor. Dispretuieste viata literara, pe care o cultiva totusi cu masochism.
Artistii mentionati sint, mai intotdeauna, unii tineri, chiar foarte tineri si, fara exceptie, impostori. Se lasa exploatat de catre un editor, prostituindu-si pana in traduceri de psihologie pentru amatori, de gen Imaginea arborelui si psihicul uman. Descopera-te acum!. Alungat de nevasta, se refugiaza la o posibila amanta, Sara, care il delecteaza cu anecdote din viata ei profesionala, de traducator la intilnirile prefectului cu oficiali din strainatate. De prisos sa amintesc ca toate chermezele prefecturii se termina, in roman, cu betii, avansuri lubrice sau, in orice caz, manifestari penibile de mirlanie.
Toata lumea povesteste in cartea Gabrielei Gavril, nareaza abundent, istorii din trecutul propriu sau al altora, mai indepartat sau doar de azi-dimineata. Practic, partea anecdotica e atit de ampla, incit nu mai ramine prea mult loc pentru povestea propriu-zisa. Romanul e conceput ca o orchestratie de detalii mustoase, alese cu preponderenta din sfera grotescului, care produc mai mult o stare de spirit decit o istorie cu sensul la urma. Stefan calatoreste intre Copou si cimitirul Sfintu Vasile, intre Podu Ros si… Dorohoi, descoperind peste tot semnele putreziciunii morale: de la hotii si cersetorii intorsi din Germania, pina la tinerii caratori de serviete si antrenati in lucrul cu sapa spre „binele” colegilor.
Daca in ordine epica asta inseamna o constanta fragmentare a naratiunii datorita interventiei anecdotei, se afla in cistig ritmul scrierii, unul vivace, aglomerat, navalnic. Tot timpul vorbeste cineva, fie povestindu-si viata, fie amintind o patanie de la gradina zoologica, o masa la prefect sau o calatorie esuata cu balonul universitatii. Pulsul cartii este sustinut de aceste micronaratiuni grotesti, cu reflex mentalitar, moralizator. Cartea se citeste cu placere datorita interventiei, pe mai fiecare pagina, a unei scene evident parodice, reprezentind lumea din jurul nostru intrata intr-o caraghioasa deriva: un tip cu bani plateste sa-i fie scrisa biografia romantata, el fiind cvasianalfabet („Doar esti prozator, inventezi cum te duce capul viata familiei lui s…t Pot gasi oricind pe cineva, scriitori n-are Iasul?”); altul se mira de numele voievodal cu care l-au impodobit parintii („intotdeauna prima generatie purtatoare de chiloti e nationalista, mincatoare de evrei si de unguri”); un profesor raposat are parte de o comemorare caracteristica din partea colegilor („sa fi vazut si la nunta cum statea, nu stia saracu’ sa poarte costum, n-a adus pe nimeni de la el, ca-i era rusine s… t si pe urma voia sa ne ia ochii cu accentul lui, cu tot felul de citate nemtesti”) si asa mai departe.
Cum semnele timpului se aglomereaza, e firesc sa ne precipitam si spre o micuta apocalipsa sau macar spre punctul de fierbere cunoscut cititorului din prozele recente ale lui Bogdan Suceava sau Petre Barbu. Si, intr-adevar, pe masura ce ne apropiem de sfirsit si orasul intra in inevitabila febra electorala, pe peretii tuturor cladirilor apare mucegaiul, invadator metodic, de neoprit, intinzindu-se intr-o zi cit pentru cincizeci de ani. Autoarea ocoleste, cu intelepciune, locul comun, lasind in suspensie povestea mucegaiului si revenind la marunta istorie a lui Stefan Negru, pus de nevasta sa izgoneasca un sobolan din baie. Miracolul e ca sobolanul intelege de vorba buna sa plece dintr-un apartament mai amenintator decit canalizarea din care el provine: „Ia-ti coada la spinare cit mai repede, pina nu te molipsesti de sictirul locului, si sterge-o!”. Sugestia e clara, de o trasparenta si, mai ales, eficienta mizantropie.
Mai toate figurile din roman se lasa reduse la citeva linii
Privirea indreptata de autoare catre lumea din jur este lipsita de iluzii, iscoditoare si „rea”. Universul apare facut din cirpeli, ziare vechi, mizerie. Oamenii sint caricaturi, tradind la fiecare miscare sforile papuseresti, denuntindu-se singuri ca impostori ai propriei lor conditii. Exagerarea e un semnal al vacuitatii interioare, si, intr-adevar, mai toate figurile din roman se lasa reduse la citeva linii, ceea ce le face, bineinteles, foarte expresive in rolul lor. Pina si universitarul Stefan Negru se priveste, la un moment dat, ca o suma de locuri comune al unei generatii: „am declarat tot, imi asum raspunderea, n-am masina, n-am nici garaj, da, casa e prin casatorie, nu, nu e pe numele meu, nu vreau nimic daca ar fi vorba de un partaj, am facut armata, la TR-isti, am masurat curtea cu chibritu’, nu m-au mai convocat, nu eram bun la tragere, nu vedeam tinta, am livret, am pasaport, am. Sint si 0098453RO, expir in 2009. Sau pina in 2009. Sint si voievodul 0976. Si «O voce distincta care mai are inca multe de spus. In fond, un moralist». Am fost 1.254. Si 9C. Si 12C. Sint un idiot care-si lipeste cu prenadez, cind e sa iasa in lume, motul”.
Romanul universitar, in varianta Gabrielei Gavril, este unul preocupat nu atit de social (desi observatia sociala nu lipseste), cit de lamentabila statura morala a personajelor compunind lumea de azi. Apropierea cu scriitorii brasoveni, mai ales cu Caius Dobrescu si a sa Teza de doctorat, se impune de la sine.
Ca si la David Lodge sau Bradbury, rautatea localizata la nivel academic, impostura in formele ei cele mai polisate formeaza obiectul romanului. Spre deosebire de autorii straini, insa, trebuie spus ca autohtonii au o mult mai mare deschidere spre grotesc, spre caricatura groasa, spre pamflet. Privirea universitara intirzie asupra ordurii cu pasiune, amanuntindu-i pe indelete uritenia si scandalizindu-se, dar totodata ascunzindu-si sarcasmul sub masca blazarii. Ma intreb, odata cu dumneavoastra, de ce e asa? O fi, vorba ceea, specificul national?
Gabriela Gavril, Fiecare cu Budapesta lui, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2007