Inconjurat de Dunare si de mare, locul de desfasurare a festivalului, Sfintu Gheorghe, pare ca pluteste pe apa. Din Tulcea, mergi cinci ore cu vaporul pina dai de un sat oarecum absurd, cu vietuitoare de tot neamul si verdeata cu saminta dupa soiul ei, crescute direct din nisip. Intr-un capat de sat, de-o parte, se afla un complex de vile luxoase care gazduieste invitatii speciali si competitorii festivalului, denumit – dupa cum a spus la deschidere Marcel Iures – „orasul interzis”. De cealalta parte, campingul Delfinul – un loc numai bun de pus cortul (chiar minunat daca nu iei in seama tintarii care, pe lasatul serii, se intrec in numar si dimensiuni cu pescarusii).
Mindria campingului e un ecran urias pe care rulau filmele, in aer liber, dupa zece seara. In deschidere a fost prezentat in afara concursului Palme d’Or-ul la Cannes de anul acesta: The Wind That Shakes the Barley al lui Ken Loach. Un film mediocru, regizat parca de Sergiu Nicolaescu. Rabdarea mi-a fost rasplatita de lungmetrajul urmator, Hirtia va fi albastra, in regia lui Radu Muntean. Super! L-am privit cu incintare, bucuros sa descopar inca un film de top al cinematografiei romanesti. La fel de sus in top ar fi si A fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu. Va spun, sint doua filme pentru care merita sa treci Dunarea inot ca sa le vezi. N-am fost la fel de entuziasmat de Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii, de Catalin Mitulescu, cu un scenariu sub nivelul regiei si al actorilor. Din pacate, singurul lungmetraj romanesc inscris in concurs, Legaturi bolnavicioase, realizat de Tudor Giurgiu, mi s-a parut ok si atit.
La capitolul filme straine, as recomanda calduros Offside-ul iranianului Jafar Panahi. Si, tot la fel de calduros, nu v-as recomanda o coproductie franco-belgiana, L’Iceberg, care mi s-a parut „jenibila”. Filmul a fost atit de prost, incit a facut ca si orice alt film slab din festival sa para sclipitor in comparatie cu acesta. O tentativa de umor idiot, inferioara pina si gagurilor din La bloc, Gogomanii sau Trasniti in NATO. O adunatura de poante fizice pentru hazul celor care inca se dau pe spate de ris la bataile cu frisca sau la cazaturile pe coaja de banana, dublata de o interpretare actoriceasca teribil de artificiala. Spun asta cu vadita ciuda, pentru ca am fost realmente socat cind am vazut ca a cistigat premiul publicului si premiul special al juriului. Mi s-a confirmat din nou ca nu trebuie sa subapreciezi niciodata prostul gust al publicului si snobismul anumitor critici.
In rest, o multime de filme care ar putea fi trecute la categoria „interesant”. Insa per total, adaugind la festival si concediul placut, te bucuri c-ai fost acolo si dupa ce te intorci acasa, pe apa, de la Sfintu Gheorghe.