Dacă aș putea să-mi pun – cu întârziere – o dorință micuță de anul nou, mi-aș dori ca acum să fac o retrospectivă a anului 2016, nu 2017.
În 2016 aș avea cu ce să mă laud, am destul material ca să-mi creionez un an reușit, frumos, un an memorabil. În 2016 mi-au fost reeditate la Editura Polirom Fairia și DEX-ul și sexul, iar Adio, adio, patria mea… a avut o nouă prelungire de tiraj. Tot atunci a apărut în Timișoara și un volum de studii critice (Cartografii literare) unde m-am numărat printre coordonatori. La CV-ul de traducător am adăugat tot atunci două cărți, memoriile lui David Lodge, Născut într-un ceas bun, și romanul umoristic al lui Roy Lewis Cum l-am mâncat pe tata. Și încă n-am terminat: în primăvara lui 2016 a apărut traducerea italiană a romanului Noapte bună, copii!, iar înspre sfârșitul verii am publicat un roman nou, la care munceam de ani buni: Disco Titanic. În fine – fiindcă am păstrat ce e mai bun la sfârșit –, la începutul verii am devenit tată: tată de gemeni, lucru mare! (Sigur, habar n-aveam cu adevărat ce înseamnă „tată“ sau „gemeni“, dar a meritat să descopăr.) Ultima realizare nu ar trebui să mi-o asum chiar așa, pe deplin, dar nici n-ar putea spune nimeni că n-am avut și eu o contribuție, oricât de mică, acolo.
Așa a fost în 2016. Iar dacă le-am înșirat pe toate, e doar ca să sugerez, prin comparație, cât de obișnuit a fost 2017. E drept că dinspre partea literaturii nu m-aș putea plânge: Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, volum pe care l-am coordonat împreună cu Dan Lungu, a apărut într-un nou tiraj, dar mi s-a părut ceva normal: e o carte cuceritoare – și-o zic cu obiectivitate, fiindcă n-am nici un merit în elaborarea textelor. A avut și Disco Titanic o prelungire de tiraj, ceea ce m-a bucurat, a luat și câteva premii importante, numai că în mintea mea toate astea se trec în contul anului dinainte. Ba am și publicat o carte nouă la EUV Timișoara, un volum de teorie și critică literară, Străin în țară străină, însă cartea asta era terminată de vreo doi-trei ani, așa că dacă a apărut în 2017, e meritul editurii, nu al meu. Altfel, e cel mai masiv (și cel mai scump) volum pe care l-am publicat până acum.
Sigur, îmi dau și eu seama că n-am motive să cârcotesc – și nici n-o fac. Doar că anul trecut a fost cumva umbrit de anțărț. 2017 mi s-a scurs în umbra lui 2016. Aproape tot ce am făcut a fost pregătit, determinat sau condiționat de anul dinainte.
De fapt nici nu știu unde s-a scurs 2017 ăsta. A trecut așa, ca un fulger. Alaltăieri se topea zăpada în fața blocului nostru, ieri ieșeam pe veranda casei doar în șort și curățam molozul după meșteri, iar azi-dimineață am ieșit în curte dârdâind de frig, ca să aduc niște sarmale puse la rece în magazie.
Dacă stau să le înșir pe toate, cred că n-am avut vreun an mai aglomerat: Alina și cu mine ne-am schimbat domiciliul, stilul de viață, mobila noastră second-hand cu altă mobilă second-hand, blocul cu curtea unei case, orașul cu satul periurban, vecinii de coridor cu vecinii de gard, ne-am schimbat planurile de viitor, ba pe deasupra eu mai trebuie să-mi schimb și ochelarii – dar asta probabil că intră în bilanțul pe anul 2018.
Da, e ciudat. În tot anul trecut fiecare zi mi-a fost plină ochi, de dimineața până noaptea târziu, și totuși ani mult mai pustii și mai monotoni mi-au rămas mai bine încastrați în memorie. Ce știu sigur e că 2017 a fost anul în care m-am spălat incredibil de des pe mâini – și asta nu pentru că aș fi un boem nespălat, ci fiindcă în mod normal nimeni nu își spală mâinile de douăzeci și ceva de ori pe zi. Probabil că părinții știu cum e, eu abia acum am aflat-o: schimbi un copil, te speli, îl schimbi pe celălalt, te speli, înainte să-i dai de mâncare, te speli, după, te speli, cureți, dai un medicament, culegi o jucărie din noroi, te speli, te speli, te speli…
Între timp, undeva dincolo de poarta casei, lumea a mers înainte, România a mers înapoi – știu, am aflat și asta, doar că totul ajungea până la mine ca un zgomot de fond neclar, printr-un perete de plută. Mai ales că nu-i neapărat o surpriză.
Risc chiar și o previziune: pentru români 2018 va fi un an prost, mult mai prost ca 2017, care a fost aproape dezastruos. Însă eu o să mă spăl în continuare pe mâini și, cu riscul de a greși, o să-mi cultiv, atât cât pot, grădina.