În sediul redacției „Charlie Hebdo”, totul s-a schimbat acum trei ani când doi teroriști ai Statului islamic au executat 11 dintre ziariști chiar în localul parizian al celebrei reviste. Printre victime, figuri emblematice ale jurnalului precum Cabu, Wolinksi, Honoré, Tignous sau Charb. Ziua de 7 ianuarie 2015 a fost, de asemenea, și punctul de plecare, în Franța, al unui val de atentate fără precedent care au făcut, până azi, 241 de morți.
După doi ani: cine mai „este Charlie”?
Ianuarie 2017: În cei doi ani care au trecut de la atentatele din redacția „Charlie Hebdo“, ziariștii de la faimosul săptămânal umoristic cred că dreptul la liberă exprimare pare a fi la fel de efemer ca orice senzație scornită în social media.
În 2015, atentatele din redacția „Charlie Hebdo“ au făcut mii de oameni să adopte sloganul „Je suis Charlie“, ca un mod de a susține libertatea de expresie în întreaga lume. Dar, la a doua comemorare a tragicelor evenimente, se pare că nu mulți sunt cei care au învățat ceva din lecția sângeroasă din ianuarie 2015.
Cu două zile înaintea tragicei comemorări de pe 7 ianuarie, Riss, noul redactor-șef al lui „Charlie Hebdo“, a avertizat că intoleranța în Franța este în continuă creștere.
„Dacă mâine publicăm iar o caricatură cu Mahomed, cine ne va lua apărarea?“, se întreabă Riss, citat de France 24. „Înainte, erau doar două sau trei grupări retrograde care ne hărțuiau. Acum avem sentimentul că întreaga lume stă cu ochii pe noi. Ca și cum libertatea «Charlie Hebdo», chiar atunci când este exercitată într-o doză modestă, este prea mult.“ „După doi ani, «Je suis Charlie» a fost înlocuit cu «Je suis offensé», iar scurtul nostru flirt cu libertatea de expresie a fost înlocuit de instinctul de a interzice și a condamna“, comentează amar „The Telegraph“.
Riss, care a ajuns la conducerea revistei după asasinarea lui Stéphane „Charb“ Charbonnier, crede că „în ultimii doi ani oamenii s-au interesat de «Charlie» numai de dragul emoției, al senzațiilor tari, în loc să privească în față, așa cum se cuvine, dificilele probleme politice pe care le reprezintă aceste atacuri“.
Atentatele nu au fost de ajuns pentru a-i convinge pe cei de la „Charlie Hebdo“ să nu mai fluture stindardul satirei mai mult sau mai puțin ofensatoare pentru proști. Numai în ultimele luni din 2016, săptămânalul a reușit să își mai urce în cap și alte categorii de public: pe italieni (ironizând cutremurul catastrofal din Amatrice), pe Putin (cu mai multe caricaturi), pe toți ceilalți (cu desenul reprezentând cadavrul unui copil sirian pe un țărm turcesc). „Înainte ni se spunea să ne păzim de islamiști“, explică Riss. „Astăzi trebuie să ne păzim de islamiști, de ruși și de turci.“
De aceea, redacția „Charlie“ a marcat comemorarea în maniera tipică: pe prima pagină a săptămânalului a prezentat un bărbat care râde privind prin țeava mitralierei unui jihadist, cu legenda „2017, în sfârșit luminița de la capătul tunelului“.
În tot acest timp, afirmă organizația Reporters sans frontières, de la atentatul de la „Charlie Hebdo“ încoace, meseria de caricaturist continuă să fie una dintre cele mai periculoase, expusă la represalii violente. Reporters sans frontières (RSF) și Cartooning for Peace (CFP) enumeră: din 2015 încoace, caricaturiștii continuă să suporte „cenzură, concedieri, amenințări cu moartea, hărțuiri judiciare, agresiuni și chiar, în cazurile cele mai grave, asasinate. Aceste acțiuni de forță se multiplică contra unei profesii în mod clar amenințate. Sunt adevărate «barometre» ale libertății de expresie“, afirmă autorii raportului.
„Desenatorii vor fi totdeauna în prima linie a bătăliei, dar nu poți să dai înapoi“, explică caricaturistul Plantu, președinte al CFP.
„The Telegraph“ face o scurtă trecere în revistă a problemelor cu care s-au confruntat caricaturiș tii în ultimii ani, demonstrând că hărțuirea acestora nu este legată doar de „Charlie Hebdo“ sau limitată la accese de intoleranță în Marea Britanie.
„Nici măcar în spații unde ideile liber exprimate ar trebui să fie dincolo de critică, «Je suis Charlie» nu a reușit să rezoneze“, scrie „The Telegraph“ amintind că tabloidele „The Sun“ și „The Daily Star“ sunt interzise în 28 de universități britanice și că Universitățile din Bristol și Manchester au interzis inclusiv vânzarea lui „Charlie Hebdo“, pentru că acesta nu se conformează politicii de „safe space“ a acestor instituții – o politică ce interzice orice opinie pe care studenții ar considera-o jignitoare.
„Am uitat mult prea repede că numai faptul de a nu fi de acord cu ceva nu înseamnă a cenzura. Tocmai libertatea presei noastre ne diferențiază de distopia brutală la care visau instigatorii atentatului de la «Charlie». Dorința noastră de a pune la îndoială normele societății, de a face haz de opiniile care domină în societate, de a tolera sentimente pe care le găsim greu de apreciat, previne decăderea noastră în barbarie.
A cenzura imagini, opinii și glume pe care le considerăm jignitoare înseamnă a face treaba atentatorilor în locul lor. «Je suis Charlie» ar trebui să însemne «Je suis toujours Charlie»“, scrie „The Telegraph“.
După trei ani: viața în cușcă
- În numărul „aniversar“ apărut miercuri, băieții de la „Charlie“ spun că trauma încă persistă.
„Trei ani într-o cutie de conserve“, rezumă redacția „Charlie“ viața lor post-atentat și prețul ridicat al libertății de expresie într-o țară democratică.
Pentru „Charlie“, practicarea acestei libertăți înseamnă escortă polițistă permanentă, amenințări permanente pe rețele sociale, măsuri costisitoare care asigură securitatea redacției.
„În fiecare săptămână, cel puțin 15.000 de exemplare (adică 800.000 pe an) trebuie vândute numai pentru a plăti securitatea redacției“, explică redactorul-șef Riss în editorialul ultimului număr. „Charlie“ plătește între 1 și 1,5 milioane de euro pe an pentru securitate. Iar cifra de afaceri a publicației a scăzut la 19,4 milioane de euro anual, după recordul de vănzări înregistrat după atentate, în 2015 – 60 de milioane de euro.
„Este normal oare pentru un jurnal dintr-o țară democratică să fie silit să vândă un exemplar din două numai pentru a finanța securitatea celor care îl realizează?“, întreabă Riss în editorial. „Ce altă publicație franceză este silită să investească atât pentru a-și permite să își exercite această libertate fundamentală care este libertatea de expresie? Această libertate, vitală și indisociabilă de democrația noastră, este pe punctul de a deveni un produs de lux, așa cum sunt mașinile sport și râurile de diamante din Place Vendôme și numai trusturile de presă foarte bogate și-o vor permite în viitor.“