De la Ianus al lui Eugen Barbu si pina la Supunerea lui Eugen Uricaru, numai dezamagiri. Spectacolul, oricit ar placea carnasierilor nostri, e trist. Unde s-or fi dus toti acei scriitori dinainte gratie carora aveam senzatia ca exista o literatura romana vie, bogata, de o remarcabila calitate? In ce poiana se dusesera ei sa doarma? intreb, folosindu-ma de o frumoasa imagine din cartea (Cine adoarme ultimul) acestui veritabil „nepot al clasicilor“ care se numeste Bogdan Popescu.
Unde sa se fi dus? Ia, pina colea, in poiana lui Iocan, sa faca nitica politica, imi vine sa spun dupa lectura romanului Gabrielei Adamesteanu, Intilnirea, aparut recent intr-o a doua editie. O editie ce a insemnat o severa rescriere si, mai mult, de fapt o regindire a cartii fata de editia anterioara, publicata acum patru ani. Practic, aceasta este o noua carte ce trebuie considerata independent de (si comparativ cu) variantele precedente si care reface legatura cu cea mai buna traditie a prozei postbelice, asa cum fusese ea ilustrata, intre altii, si de Gabriela Adamesteanu insasi in cartile sale anterioare. Editia din 2003 a fost aclamata critic nu numai pentru intoarcerea la roman a reputatei jurnaliste, dar si pentru vointa evidenta de innoire a formulei literare, dovedind un autor deloc dispus sa se anchilozeze, si totodata pentru consecventa tematica din opera autoarei, al carei nou roman era rescrierea unei nuvele publicate in 1989.
In aceasta situatie, reeditarea – care coincide cu o rescriere – a romanului Intilnirea are de ce sa stirneasca din nou interesul cititorilor. Deoarece aceasta rescriere echivaleaza cu o schimbare de optica a autoarei asupra propriei carti. Pur si simplu, la editia a doua, cartea inseamna altceva decit a insemnat la prima aparitie. Intilnirea 2003 era romanul liric si experimental al exilului si al imposibilei intoarceri, cetos si diafanizat pe largi portiuni.
Doar citeva personaje capatau o voce individuala, majoritatea devenind voci dintr-un cor, timbrul lor personal fiind aglutinat, anonimizat, chiar atunci cind (in partitura lui Daniel Izvoranu, de pilda) parea sa se auda singur. Epicul era jertfit planului simbolic, fiecarui personaj si fiecarei secvente i se suprapunea un echivalent mitologic, ceea ce putea sa justifice incetosarea perspectivei. Trimiterile facute de cronicari sau de autoarea insasi la Butor sau Lobo Antunes, perfect indreptatite, nu epuizau totusi capitalul de noutate adus de Gabriela Adamesteanu in formula romanesca a Intilnirii.
De la proza „esopica“ a nuvelei din 1989, romanul din 2003 trecea in zona divagatiei lirice, a dialogului cu umbrele, a referintei cetoase la intertextul Odiseei si al unui trecut greu de scos la iveala. Romanul reprezenta o ampla incercare a personajului de a stabili un dialog cu mortii: cum mortuis, in lingua mortua. De aici lungile pasaje liric-monologate, de aici transformarea dialogurilor in intersectari de ginduri pe jumatate rostite.
Romanul devine elocvent in calitatea sa de dezbatere existentiala
Intilnirea 2007 aduce o schimbare majora: din „poemationul“ experimental anterior, cartea a devenit un „roman-roman“, cu personaje perfect motivate psihologic si cu o structura cristalina a nodurilor conflictuale. Paralelismele anterioare sint dezvoltate, analizate in complicatele lor raporturi, depasind schematismul simbolic. Cele doua „hagialicuri“ esentiale sint cel al lui Traian Manu, savant de prestigiu stabilit in Italia, revenit in Romania comunista in cautarea unei iubiri din tinerete, unde nu gaseste decit un pachet de numeroase rude pe care nu le-a vazut vreodata si care par sa fie puse la cale de Securitate, si cel al sotiei sale Christa, care rememoreaza moartea celor doua familii avute anterior in Germania din timpul razboiului.
Prin asezarea alaturi a celor doua cazuri (precum si a altor tragedii intermediare, de la acelea, numeroase, ale destinelor mutilate de Securitate in Romania, la jertfa cotidiana a unei cercetatoare italience mai inteligente decit sotul pe care il iubeste), romanul devine elocvent in calitatea sa de dezbatere existentiala. Noua editie nu pierde nici gratia pendularii personajelor intre doua tari si mai multe locuri ale memoriei: intre Romania comunista si Occidentul democratic, intre nostalgia lui Traian Manu si oroarea de trecut a sotiei sale germane Christa, intre birfeala intreprida a „rudelor“ lui Traian si idealismul naiv al tinarului Daniel, intre perspectiva savantului intors dupa mult timp sa-si vada tara si perspectiva paranoica a securistilor care vad in orice vizitator un spion trimis cu treaba.
„Conflictele“ de o natura pur epica si numai in subsidiar psihologica (in cuplul Traian-Christa) isi vadesc, astfel, finetea. Acumulate, imbogatite, acestea nasc verosimilitate, umplindu-se de o substanta multiforma. Scenele se largesc, detaliile, „filmate“ indelung, ilumineaza semnificatiile. Dialogurile devin mai clare, dar sint dialoguri ale surzilor: romanul occidentalizat, tinjind dupa Ithaca lui, nu intelege teama de „acasa“ a nemtoaicei care a lasat deja doua vieti in urma si mai multe schelete in dulap. De fapt, s-ar zice, nu exista „intilnire“ nici intre soti, darmite intre oameni care nu s-au vazut de decenii, daca s-au vazut vreodata.
O creatie solida
Realismul fundamental al viziunii nu exclude (dimpotriva!) o viziune ironica sau chiar sarcastica, intr-o serie autohtona prestigioasa inceputa de Calinescu si Kiritescu, serie in care personajul Vica Delca din Dimineata pierduta ocupa un loc de seama. Multimea de rude adevarate sau inventate de Securitate pentru savantul intors in vizita formeaza un monstru locvace, ale carui multiple guri inventeaza cu frenezie tot felul de minciuni despre vizitatorul Traian.
Observatorul comediei umane din aeroport sau din apartamentele inchiriate de Securitate foloseste uneori un lexic neologic, aseptic si plin de sarcasm, asemanator celui al lui Norman Manea: „unul dintre ei, totdeauna el, se va plinge de hiperaciditate, melena, masinatii, mictiuni, manevre, mincatorii infernale“.
Tinarul Daniel are o partitura esentiala, ca martor creditabil (singurul) al dezastrului uman din dictatura si potential fiu („Telemac“) al acestui Ulise de peste tari. Dar nici el nu scapa viziunii ironice a autoarei, prin recuzita adolescentina de epoca si mai ales prin practicarea acelui argou pustesc imposibil, cool al anilor ’80 („boso“, „babacii“).
De o importanta deosebita este constanta raportare mitologica din roman. O raportare, trebuie spus, adesea ironica (vezi atributele homerice „cronicarul Daniel“, „pisaloaga Casandra“), in acelasi timp insa necesara. Ulise confunda Penelopele, greseste Ithaca, incercind, in tot acest timp, sa ajunga acasa. Structura mitologica submineaza simetriile romanesti, pentru ca, in cele din urma, ea insasi sa fie discreditata.
Aluzia mitica are sensul unei structuri de joc, in jurul careia o alta structura, mobila, isi tese pinza. Iar semnificatia acestor referinte se implineste si la nivel metatextual. Inglobind referinta postmoderna, ba chiar (auto)ironica, realismul esential al Gabrielei Adamesteanu se reintoarce, mai puternic, la vocatia sa. Intilnirea ramine o creatie solida, plina de o gratie limpida si inteligenta. Citatul, fie el cit de postmodern, utilizat cum se cuvine, consolideaza prezentul textului.
Finalul, mult mai romanesc in aceasta versiune, ambiguu si elocvent totodata, il arata pe Traian Manu pe punctul sa faca o noua calatorie, catre o alta Ithaca, ultima. Va fi acela locul Intilnirii?
Gabriela Adamesteanu, Intilnirea, editia a doua, revazuta,
colectia „Fiction Ldt.“, Editura Polirom, 2007