Nu si dramele, ca virsta nu mi-a permis sa merg mai adinc de frigul, intunericul si televiziunea celor doua ore.
Si apoi, ma gindeam, nu cumva vin cu frameworkul de tip istoric dupa mine, iar filmul de fapt sa tinteasca mai sus, acolo, la mansarda cruzimii din mintea fiecarui om? Nu m-am decis nici pina acum daca una fara alta se pricep.
Daca as fi sociolog, as calcula peste 9 luni cum in spatiul francez a scazut natalitatea subit. 432 cred ca a taiat orice libidou pe o perioada de citeva zile. Nu am priceput niciodata sensul expresiei „a fi incarcat”, acum l-am vizualizat in francezii spectatori, oameni rafinati si cuminti, care iau atrocitatea drept estetica, iar atunci cind nimeresc in dezmembrarea estetica a atrocitatii nu mai pricep nimic. Din Franta nu au lipsit nici cronicile elogioase, nici cele teziste si nici micile intepaturi ale unei lumi bobo atit de deschise, atit de superficiale. Dar dincolo de ele, ce se vedea in sala de cinema, de partea opusa proiectiei, era deja alt film.
Linga mine, o doamna, de pe la aparitia domnului Bebe in cadru, nu a mai incetat sa tremure. La doua rinduri mai in fata, cineva a plins cam tot filmul. Cadrul fix pe foetus a imprimat cea mai grea tacere a ultimilor ani. Filmul lucra ca un chirurg. Organele cedau pe rind, inlocuite de frica si dezgust. Dezgustul ca tu poti fi, pe rind, domnul Bebe sau frica de a (mai) trece vreodata prin violul colectiv. Nu am scapat niciodata de senzatia ca sint unul dintre trecatorii de pe strada, sau o fata in spatele unui geam murdar/aburit, ca eu locuiesc in acel film, anonim ca restul de 23 de milioane. La extrema cealalta fata de francezii care-si repetau obsesiv ca e doar un film, o conventie, eu incercam sa ma imersez in lumea aceea, care speram sa se mai deschida pentru ultima data. Nu am vazut un film, cu toate ca doar forta actorilor si dementa cu care a filmat Mungiu il scot din conventie, il defilmizeaza fara a-l transforma intr-o lectie de antropologie. Filmul recupera fara a conserva ceva.
Totusi, e un film extrem de simplu pentru oricine, francez sau nu. Povestea e banala in dezumanitatea ei, crima nu are victime ale criminalului, ci ale unui sistem intreg. Nu exista razbunare sau pedeapsa. Doar o instantiere a unui viol colectiv, pe care nu se pot face inca judecati morale. Sau se pot face, dar noi o tot lungim cu ingroparea criminalilor ca sa-i putem judeca. Mungiu nu face asta.