Daca ar fi sa glumesc putin si sa citez dintr-un text care mie imi place foarte mult (Chaucer, Nevasta din Bath), autorul a facut ceea ce anunta si personajul englez la inceputul capitolului cu pricina: „De n-ar fi carturari pe acest pamint/ Ce-am tras eu insami inca-mi da cuvint/ De chinul casniciei sa va spui…”. Lasind deci la o parte ceea ce ar putea spune „carturarii” – deci mediul stiintific, deci livresc, deci fictiunea pina la urma – uitind toate ingredientele salvatoare si decente, autorul alege sa povesteasca pur si simplu ce a „tras” el insusi. Sigur ca ceea ce la Chaucer e un joc si un mecanism de credibilizare a discursului, la colegul din secolul XXI devine fapta literara pur si simplu. Literara? Sau pur si simplu exorcizare in folos propriu si pe spinarea celorlalte personaje implicate? As duce intrebarea mai departe: conteaza acest lucru? Daca am iesi putin din cercul strimt al lumii literare bucurestene si ne-am gindi un pic in perspectiva, ar mai conta aceasta dilema fictional-non-fictionala?
Mai mult decit o rafuiala cu fosta sotie
Profit de faptul ca nu cunosc foarte bine personajele in cauza si deci nu simt nevoia – prieteneasca, fireasca altfel – de a face dreptate unuia sau altuia. Sigur ca n-as vrea sa fiu „Luminita” de pe coperta si sigur ca nu mi-ar fi placut sa citesc ca sint „cam hirsuta” si ca am probleme cu epilarea si ca la un moment dat nu puteam merge singura la baie. Dar personajul real nu poarta acest nume. E suficient? Pentru un suflet de femeie, schimbarea numelui e absolut irelevanta si suferinta produsa de aducerea in spatiul public a tuturor amanuntelor intime, posibil reale, trebuie sa fie un lucru extrem de dureros. Dar, din fericire pentru mine si pentru cititori, noi sintem pur si simplu in fata unei carti de literatura, a unui roman si nimic mai mult. Si, exact ca la Chaucer, sintem cit se poate de curiosi sa vedem ce-a „tras” personajul in cauza, ne gindim la ce-am tras noi insine (lectura empatica e una dintre cele mai raspindite, desi nu prea se vorbeste despre ea, din pudoare) si apoi incercam sa vedem daca exista vreo reusita literara in toata aceasta „autofictiune”.
Primele aproximativ treizeci de pagini te prind in joc exact ca o discutie confesiva in fata unei beri si toti cei care s-au ocupat vreodata cu scrisul stiu ce greu este sa transpui in pagina tiparita autenticitatea unei discutii de acest fel. Gaselnita mail-ului cu care incepe cartea mi se pare foarte reusita si anuntul „nu-mi place sa inventez” ne pune de la inceput intr-o ecuatie a non-fictionalului care nu poate decit sa ne atraga, daca nu sintem ipocriti. Cele doua pagini care urmeaza, in care personajul povesteste cu amanunte o seara, adica „ceva foarte banal, din banalitatea mea cotidiana”, mi se par unele dintre cele mai bune doua pagini pe care le-am citit in literatura romana de azi. Daca as avea spatiu, le-as cita in intregime. Daca s-ar face o antologie a spleen-ului de inceput de secol XXI, aceste rinduri n-ar trebui sa lipseasca: „Am observat cu oroare ce de pistrui am pe frunte si, de plictiseala, m-am apucat sa le scot in Photoshop. Nu m-a tinut mult, ca m-am dus sa-mi spal blugii. I-am limpezit, i-am stors, i-am scuturat si i-am pus pe sirma. Apoi, ca tot eram la capitolul treburi casnice, am scos niste prune care stateau in frigider de mult timp si care se stricasera si le-am aruncat la gunoi. Am spalat sertarul de fructe, am dus gunoiul si m-am spalat si eu pe miini. Apoi am facut pipi si m-am spalat iarasi pe miini. Apoi m-am apucat sa scriu acest text. Dupa ce-l termin, voi face un dus si ma voi culca”.
Tot ce urmeaza este povestea, explicatia sau incercarea unei explicatii. Cum se naste o asemenea singuratate? O singuratate pe care o stim atit de bine, care seamana cu singuratatile dintotdeauna, dar care are si niste elemente specifice timpului pe care-l traim, timpului in care frigiderul are sertar pentru fructe si in care personajul scrie un mail conectat la ceva ce ne ofera iluzia „conexiunii”, timpului in care iluziile casniciei si ale religiei nu prea mai sint posibile, pentru ca au fost, dupa cum se va vedea in continuare, incercate si esuate. Greseli personale? Nu doar atit. Pentru ca lumea aceasta din jur are ea insasi, s-ar putea, ceva gresit. Daca ar fi sa numim, de pilda, doar modelul de feminitate Cosmo caruia personajul feminin i se supune, pina la urma, sau degradarea ritualului religios, a carui amara caricatura personajul masculin o vede de foarte aproape… Putem vedea in cartea lui Cezar Paul-Badescu o rafuiala cu fosta sotie si cu propriul ghinion, dar putem gasi mult mai mult decit atit, cred eu, in masura in care sintem dispusi sa vedem in aceasta relatie ratata ceva exponential pentru solitudinea si angoasa vietii metropolitane contemporane. Si in masura in care skill-urile literare ale autorului reusesc sa puna aceasta poveste intr-un context mai larg.
„Al doilea”, „celalalt” este mereu un altul
Unul dintre aceste skill-uri e reprezentat de umor si autoironie, vizibile in text chiar si la nivel formal. Pentru ca povestea care urmeaza nu e doar o confesiune amara si ranchiunoasa (desi e si acest lucru!), ci si un joc de perspective si de voci. Relatia schizoida in care se pune neincetat personajul ce povesteste „povestea care avea sa-mi determine viata si sa mi-o distruga pina la urma” este una cit se poate de interesanta pentru ca „al doilea”, „celalalt” este mereu un altul. Citeodata razbate ecoul vremurilor de dinainte si personajul este flancat de un „celalalt” care miroase a activist de partid („Sint un frustrat, dragi tovarasi! Imi fac, dupa cum se vede, autocritica…”). Alta data vocea cu care „converseaza” este un personaj de film: „Liza ma priveste cu subinteles si-mi zice: «Da, da, e pentru tine, tu, ala din rindul opt, locul sapte…»”. Alta data e pur si simplu cititorul: „Ce v-am spus? V-am zis eu ca trebuie sa va mai amintiti de undeva scena asta!”. N-ar fi de mirare ca un autor precum Cezar Paul-Badescu, trecut prin cenaclul lui Cartarescu, stie sa joace toate aceste jocuri narativ-postmoderne si jocurile in sine nici n-ar fi cine stie ce noutate. Reusit mi se pare insa felul in care ele se insereaza in poveste, taind ca o lamiie eventuala greata produsa de maioneza confesiunii. Si mai reusita mi se pare metafora comunicarii ratate, pentru ca eu asta vad in toate aceste jocuri, de la mail-ul de inceput, la nesfirsitul sir de posibili interlocutori pe care personajul ii cauta de-a lungul cartii si pina la mail-ul final, care incheie cartea si care ii apartine, cum altfel, femeii de care se leaga totul. Nici o clipa nu mi s-a parut ca autorul se joaca narativ – desi practic asta face – pentru ca jocul e unul cit se poate de serios-amar: „Va intrebati, poate, cu cine vorbesc. Cu nimeni, propriu-zis; aud voci. Acesta este unul din efectele secundare ale vietii de unul singur, pe care o duc acum. Unul din efectele secundare care nu e insa asa de neplacut… Enervant e doar cind vocile au dreptate”.
Cea mai comica, dar si cea mai putin reusita din punct de vedere psihologic mi se pare partea care relateaza experienta religioasa. Parintele Adrian care adoarme sistematic in timpul spovedaniei, „oitele” care se trec pe o lista de asteptare, pentru ca parintele nu asculta mai mult de zece enoriasi intr-o dimineata, canoanele absurde, postul prelungit care se termina cu un lesin in toata regula, toata osirdia cuplului in a-si cauta un sens in biserica compun o teribila si hilara poveste in poveste. Singurul lucru care-i lipseste si din pacate este unul esential ar fi motivatia psihologica a convertirii celor doi. Cum au ajuns doi tineri literati, dotati cu spirit critic si mai degraba nonconformisti pe calea strimta a ortodoxiei practicante ramine un mister. Nu stiu daca si pentru personajele in cauza, dar pentru cititor cu siguranta. De la personajul care observa cu umor un cuplu de simpatizanti de-ai lui Marian Munteanu, „deci legionaroizi”, din a caror camera se aud cintece bisericesti si pina la habotnicul care tine toate posturile, calea e atit de lunga, incit devine aproape neverosimila.
„Nu-l lasati, nenea, sa ma ia!”
Nu vreau sa inchei inainte de a adauga ca un alt lucru care mi-a atras atentia cit se poate de placut au fost deschiderile inspre fantastic-absurd care incheie citeva dintre capitolele cartii. Iata un exemplu. Personajul se afla intr-un tren al groazei, aglomerat si infect, dupa citeva zile la mare in plin romantism al inceputurilor. Observati amanuntele, aluzia caragialiana, trimiterile brumariene, simbolistica premonitorie a mamei cu pruncul, finalul: „Locul ramas liber in compartiment a fost ocupat la scurt timp dupa ce trenul s-a pus in miscare de un tip de vreo douazeci de ani care se scobea cu ambele miini in narile-i enorme. N-a stat insa mult, pentru ca dupa vreo zece minute usa compartimentului s-a deschis violent si pe ea a intrat un individ care a inceput sa-i care pumni. I-a zis: «Aici te-ai ascuns? Gindeai c-am murit, neica?» si l-a inhatat sa-l scoata afara. In timp ce era tirit, amaritul se uita cu ochi rugatori la mine si imi zicea «Nu-l lasati, nenea, sa ma ia!». Sau poate n-o fi fost el, ci pruncul – cu mama lui, care-i devenise o anexa neputincioasa. In timpul acesta, Tatal alerga in continuare prin Cimpiile Elizee, siamezii se lipisera, printr-un proces firesc, si de scaune, iar Reparata cu trei sini terminase cu manichiura si trecuse la pedichiura. Luminita se incovrigase speriata la locul ei, ca un ciine care sta cu nasul sub coada si priveste clipind des la ce se intimpla. Ca sa scap de atmosfera aceea apasatoare, am iesit clatinindu-ma pe culoar sa fumez o tigara. Uitasem insa ce era acolo – o viermuiala greu de imaginat, ca intr-un mare ceaun de spaghetti aflat pe foc. Numai in compartimentul vecin era liniste: acolo se aflau niste yoghini care levitau imperturbabil, lovindu-se din cind in cind de pereti, cind trenul trecea peste macazuri”. Fragmentul, splendid, dupa parerea mea, din punct de vedere literar, incapsuleaza intr-o miniatura textuala intreaga carte si mesajul ei. Iubirea-relatia-casnicia ca un compartiment sufocant, in care femeia devine vulnerabila pina la patologic, lumea de afara, ca un ceaun de spaghetti, alternativele absurde – yoghinii –, singura salvare: hazul amar si livresc al aluziilor literare.
Cezar Paul-Badescu, Luminita, mon amour, prefata de Paul Cernat, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2006