Strâmbu’ a răsărit undeva în primăvara lui 1918.
A văzut lumina soarelui la baza unui versant montan, genul ăla de loc unde se adună conurile brazilor, când cad și se rostogolesc.
Porecla asta, Strâmbu’, i-au pus-o ceilalți pui de brad din apropiere și pe bună dreptate. Era un brăduț de-a dreptul strâmb, cu vârful ca o coadă de purcel.
„Ha-ha, tu ai apărut dintr-o sămânță pe care a ros-o veverița și apoi a scuipat-o! Ba nu, dintr-o sămânță pe care a făcut pipi bursucul!“ Asta auzea el în fiecare zi, plus câteva voci de om, care comentau despre o mare unire, dar această chestiune îl depășea. Încet, încet, puieții de brad au crescut, iar Strâmbu devenea din ce în ce mai strâmb, motiv pentru care a rămas singurul netăiat. Colegii de joacă au ajuns, rând pe rând, brazi de Crăciun.
Undeva, prin 1940, a început să audă iarăși voci ciudate, care ziceau ceva despre cum rușii ne iau Basarabia și nordul Bucovinei, iar ungurii vor primi nord-vestul Transilvaniei. E greu și stresant, pentru un brad neșcolit, să nu știi dacă te afli sau nu pe vreunul dintre aceste teritorii pierdute. A fost anul în care, de stres, i-au căzut mai mult de un sfert din ace. Chel și strâmb, a continuat să asculte vocile.
La un moment dat, Strâmbu’, care se obișnuise de ceva vreme cu mirosul de crenvurști, a simțit un miros nou și greu, ca de șosete împuțite. Atât de împuțite, încât , deși s-a chinuit să își agite crengile, pentru a emana mireasmă de conifer, nu a reușit decât să-și luxeze două ramuri. Din acea zi, de 23 august 1944, multă vreme a avut dureri când bătea vântul.
Anotimp după anotimp, an după an, bradul acesta diform s-a încăpățânat să existe și să țină un petic de umbră. Într-o duminică a anului 1947, doi tinerei îndrăgostiți, au făcut picnic chiar la umbra lui. Guguștiucul îi spunea ei că „Lenuțo, o să vezi, eu voi ajunge președintele țării“, iar ea îl susținea întru totul: „Da, Nicule, iar eu o să am blănuri și o să scriu multe cărți, așa-i?“. Se vedea de la o poștă că erau doi țărănei și că nu era cu putință ca ei să ajungă să conducă țara, așa că Strâmbu’ nu i-a băgat în seamă. Rău a făcut, fiindcă în decembrie 1989 un grup de tineri care treceau prin zonă i-au crestat pe coajă „Jos Ceaușescu“ și, oricâtă rășină s-a chinuit să producă, nu a putut acoperi acest tatuaj.
Nu se știe cum a învățat Strâmbu’ să citească. Posibil că de pe bucățile de ziar pe care unii turiști le-au folosit ca hârtie igienică. Încruntat și concentrat, încearcă acum să citească ce naiba scrie pe utilajul ăsta ciudat. Shc… Scw… Schweighofer?