La finele anului trecut a avut loc la București lansarea celei de-a doua ediții a cărții semnate de Andrei Oișteanu, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură (ediție revăzută, adăugită și ilustrată). Acest volum, de primă importanță pentru cultura română, s-a bucurat de cuvintele rostite de Mircea Mihăieș și Angelo Mitchievici, într-un dialog moderat de Adrian Șerban, în prezența și cu contribuția autorului. Vă prezentăm mai jos o parte a dialogului purtat cu această ocazie. De altfel, un alt volum al lui Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, a cunoscut zilele acestea și traducerea în limba italiană (dincolo de engleză, franceză, germană și maghiară), sub denumirea L’immagine dell’ebreo: Stereotipi antisemiti nella cultura romena e dell’Europa centro-orientale.
Mircea Mihăieș, critic literar, eseist și publicist român
Această istorie a sexualității nu este un tratat de sexologie, absolut deloc. Avem în față un discurs antropologic și filosofic, în care lucrurile sunt privite de la o distanță și de la o înălțime intelectuală în primul rând.
Este clar că aici e vorba, chiar dacă la nivel incipient, despre o construcție identitară și cred că autorul va mai lucra în această direcție, pentru că se simte că are multe lucruri de spus. Este vorba despre o construcție identitară a ființei umane din acest moment, una care privește înspre trecut. Și, fiind o construcție identitară, este și una civilizațională în mod clar. Veți găsi în aceste pagini foarte, foarte multe lucruri, începând cu acțiuni care țin de inițierea în societățile tradiționale, precum violuri, incesturi, obligații derivate din practicile sexuale; veți întâlni situații pe care din când în când le mai vedem la televizor și în zilele noastre. Faptul că în societatea noastră de astăzi, figura nașului, a „jupânului“, începe să fie din ce în ce mai importantă, chiar dacă în forma aceasta a sexualității, dar care o subînțelege, arată că autorul a surprins un lucru esențial privind civilizația umană.
Ca model de realizare a fiecăruia dintre capitole, care la rândul lor sunt integrate foarte riguros în ansamblu, se pleacă de regulă de la tradiții, de la documente citite – pentru că, mai ales într-o societate ca a noastră, unde am avut o literatură pudibondă, erotismul este de regulă ascuns sub tot felul de sugestii și de interdicții pe care autorul le scoate la suprafață cu foarte, foarte multă subtilitate. Și o să vedeți exemplificări care pornesc cu arta Antichității, nu numai cu literatura, sculptura, desenele ș.a.m.d., până la o neașteptată abordare a sexualității la Odobescu și în Pseudokinegeticos.
Poate n-ați avut pe cine să întrebați foarte multe lucruri legate de sexualitatea percepută social, dar iată că în momentul de față aveți un savant care vă poate răspunde la toate aceste întrebări. Aș putea să continui la nesfârșit, pentru că volumul este realmente incitant, e un tratat și de înțelepciune, de moderație, e un material care stă pe o enormă erudiție și n-ai cum să nu fii fericit să fii alături de Andrei Oișteanu inclusiv într-un moment din acesta sărbătoresc în care vine cu o a doua ediție, îmbogățită, a cărții.
Angelo Mitchievici, critic literar, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța
Primul lucru pe care îl poate observa cineva pe copertă, dincolo de Domnișoarele din Avignon, pictura lui Pablo Picasso, este faptul că acest autor are un extraordinar curaj. Tratează două blocuri imense de semnificație: societatea și sexualitatea. Sunt foarte puțini autori care pot să facă dintr-un astfel de demers un lucru consistent, serios, care să fie demn de a fi reținut. Și, pur și simplu ca mică memorie culturală, poți să trimiți la un Karl Popper, Societatea deschisă și inamicii lui, la Leviatanul lui Hobbes, la cărți care sunt fundamentale pentru cultura umană.
Este prima impresie pe care o lasă volumul, nu neapărat prin dimensiunile sale, și pe care lectura o confirmă, că provocarea pe care ne-o oferă cu această carte Andrei Oișteanu este una maximă. Și anume cea de a citi intersectat între aceste două mari blocuri de semnificație un raport fundamental de fapt pentru chiar existența noastră umană.
Cele două părți, sexualitatea și societatea, sunt prezentate ca fiind într-o relație simbiotică. Mă gândesc la autori care au făcut lucrul acesta, au tratat acest binom și, mutatis mutandis, mă gândesc la un filosof, iar nu la un antropolog, mai exact la Otto Weininger, la Sex și caracter, lucrurile fiind însă în cu totul altă paradigmă. Aceasta este una dintre primele provocări cărora a trebuit să le facă față autorul.
A doua provocare, care ține nu numai de erudiția extraordinară a lui Andrei Oișteanu, ci de înseși cele două mari blocuri de semnificație, este felul în care ordonezi un material care pare inepuizabil. Și există, în opinia mea, două tendințe în această carte, există o tendință centrifugă și o tendință centripetă.
Tendința centrifugă este aceea de a identifica o rădăcină, un punct de plecare, un punct care să concentreze pilitura informației și să-i dea un desen vizibil, coerent, rațional, o geometrie. Și acest lucru ține de ius primae noctis, de le droit du seigneur, de o practică sexuală și în același timp o practică rituală și totodată o practică de putere, unde sexualitatea și societatea apar în tandem. Aceasta pentru că este o practică fondatoare, în cele din urmă, de ierarhii și în același timp este o practică ce ordonează și semnifică într-un anume sens lumea.
Andrei Oișteanu ne prezintă într-o bună parte a cărții istoricul acestei practici. Și una dintre observațiile extrem de importante este că ea nu se ancorează doar într-o dimensiune rituală, doar într-o dimensiune socială, ci că există și o dimensiune fantasmală. Cu alte cuvinte, ea trimite la un lucru extrem de important, care modelează imaginarul occidental, dar și imaginarul societății țărănești românești, pe care o particularizează în studiul său. Prin urmare, este o carte care se adresează din perspectiva antropologului și acestei forme particulare de a imagina o lume, de a o construi ca proiect, prin intermediul reflectării acestor două dimensiuni, societatea și sexualitatea.
Mai există o chestiune care i-a fascinat pe marea majoritate a antropologilor. Mulți dintre ei s-au aflat într-o cursă, aș spune, de orgoliu: cea de a identifica un singur punct, un element fondator al culturii și civilizației. Claude Lévi-Strauss l-a văzut în relațiile familiale, care s-au dezvoltat într-o structură orizontală binară ce se desfășoară la nesfârșit. Arnold Van Gennep l-a identificat în riturile de trecere, René Girard în felul în care societatea gestionează violența. Andrei Oișteanu nu are acest orgoliu sau, să spun mai precis, nu are această naivitate de a transforma ius primae noctis într-un astfel de element fondator, dar centrează cartea în jurul acestui obiect, pentru a-i da o configurație cât mai coerentă.
În egală măsură, există și o forță centripetă a cărții, cea care îi asigură o forță de dispersie. Și acest lucru este extrem de important, pentru că duce tema antropologului, a istoricului religiilor, într-un alt plan al istoriei culturale. Și acest lucru privește societatea dintr-un cu totul alt punct de vedere.
O observație minimală, dar care este dezvoltată magistral în numeroase capitole ale cărții, este că o gesticulație rituală care își pierde tocmai elementele de sacralitate și ritualitate, ale autorului în contextul unei lumi moderne desacralizate alunecă într-o formă – să spunem așa – eufemizată a eroticului, când ea se mercantilizează, alunecă în pornografic.
Acest vector este extrem de interesant, pentru că el face legătura de fapt între o cultură arhaică, a cărei moștenire o avem prezentă cotidian lângă noi, și forma ei, aș spune, de sublimare estetică pe care o reprezintă literatura.
Și aceasta este una dintre mizele extraordinare ale cărții, de a vedea legătura între o cultură arhaică, pe cât de bine posibil analizată și disecată, și relevanța ei în actul cotidian, în modernitate, în post-modernitate, prin intermediul literaturii, care se transformă într-o narațiune, aici extrem de importantă, o narațiune a lumii noastre, dar o narațiune semnificantă în cel mai înalt grad. Și mi se pare extrem de important faptul că Andrei Oișteanu nu tratează literatura ca epifenomen, ca un fenomen secundar, pur și simplu ca pe o arhivă, un depozit al unui fapt ritual care și-a pierdut ritualitatea, ci dimpotrivă, o consideră de fapt, într-un uriaș palimpsest, o lectură, o re-lectură, o re-semnificare, o re-gândire a ritualității și, în cele din urmă, o recuperare a acestor semnificații a lumii arhaice.
Pentru istoricul literar – pentru că Andrei Oișteanu oferă un tablou perfect coerent și coeziv a ceea ce ține de investirea elementului ritual – a sexualității cu putere rituală, cu semnificație, prin intermediul literaturii, această carte ar fi putut avea un volum separat, care ar fi fost o istorie a sexualității și erotismului. Și aici sunt întru totul alături de colegul meu și prietenul meu, Mircea Mihăieș: nu știu dacă există sertar în literatura română pe care Andrei Oișteanu să nu-l fi cotrobăit. Sentimentul este că, chiar dacă nu ar fi așa, a epuizat tot: de la Odobescu, de la Conachi la avangardiști, la actuala generație doumiistă. Andrei Oișteanu știe mai mult decât știe un istoric literar. Armonia acestei cărți se regăsește în perfecta coordonare, perfecta sincronizare a acestor două mari blocuri de semnificație, sexualitatea și societatea, care se luminează reciproc și ale căror rezultate, în cele din urmă, sunt un fapt de cultură, un fapt artistic, sunt arta, literatura.
Andrei Oișteanu, etnolog, antropolog, istoric al religiilor și al mentalităților
Volumul pe care l-am semnat este unul care, din păcate, în cultura română stă singur pe un raft, în condițiile în care în cultura occidentală sunt biblioteci întregi pe această temă. Și, cum se întreba Mircea Cărtărescu la lansarea primei ediții: de ce până acum nu s-a scris o astfel de carte? Indiferent cine ar fi autorul, eu sau altul, ideea era de unde să începi, ce ton să abordezi, ce perspectivă să cauți în domeniul sexualității. Cartea tratează un motor important al vieții noastre, care este format din două componente: sexualitate și erotism. Și una dintre perspective, cea pe care o folosesc în carte, este diferența dintre sexualitatea animalelor și sexualitatea umană. Este covârșitoare și definitorie această diferență. Pentru că, dacă la animale acționează doar instinctul de reproducere, devenind un act mecanic, la om este un act cultural. Din punct de vedere natural, din punct de vedere al naturii, omul este un animal ratat, la fel cum ar fi un animal rasat dacă îl privim dintr-o perspectivă a culturii. Dar din punct de vedere natural ființa umană ejectează, ca să nu spun ejaculează, instinctul primar, transformându-l într-un act care ține de morală, de religie, de cultură – elemente complet străine lumii naturale. Eminescu spunea în Scrisoarea a IV-a: „Nu vedeți c-acea iubire serv-o cauză din natură“, adăugând că nu merită „să sfințești cu atâtea lacrimi un instinct atât de van/ ce se-abate și la păsări de vreo două ori pe ani“.
Un alt element de imensă diferență este prezența himenului la femela speciei umane. Este un element insignifiant natural, dar care a căpătat o imensă valoare culturală prin toată ideea de femeie castă și de dezvirginare rituală sau, în orice caz, cutumiară. Atenție la modul asimetric în care este privit cuplul mire-mireasă: mirele este celebrat pentru virilitatea sexuală și, dimpotrivă, mireasa pentru castitate sexuală.
În Antichitatea greacă, în cultul zeului căsătoriei, Hymenaios, himenul era atât de important, încât se considera că provine chiar de la zeu și, mai mult decât atât, cântecele – aceste ode închinate zeului – au dat numele de imn din foarte multe limbi moderne, vocabulă care vine de la himen și himen vine de la zeul Hymenaios.
O altă diferență colosală este faptul că, spre deosebire de toate animalele care fac dragoste față în spate, oamenii fac dragoste față în față, ceea ce modifică nu numai mecanica actului în sine, ci modifică perspectiva culturală a actului: privirea reciprocă devine extrem de importantă, sărutul, îmbrățișarea reciprocă, importanța sânilor în cultura umanității și toate celelalte elemente pe care le știți sau le bănuiți.
E greu de scris o astfel de carte în condițiile în care este un subiect tabu și este tabuizat dintr-o pudibonderie exagerată, dintr-o rușine națională de a trata astfel de subiecte. Astfel încât nu ai cu cine să dialoghezi, nu ai cu cine să polemizezi, umbli printr-o pădure nesfârșită fără hartă și busolă.
Este vorba și despre un delay, de o întârziere culturală în mediul românesc pe care o știm cu toții. Nu suntem o cultură în care să tratăm această problematică dintr-o perspectivă normală și naturală, cu toate că pornografia și vulgaritatea sunt pe buzele tuturor. Când vine vorba de a discuta puțin mai serios sau puțin mai normal acest fenomen, toată lumea tace. Tace pentru că nu suntem o cultură care să aibă la origini nici o Kama Sutra, nici un Ars amandi, nici o Cântare a cântărilor, nici Satyricon a lui Petronius sau Măgarul de aur al lui Apuleius, nici 1.001 nopți, nici Decameronul lui Boccaccio, nici personaje precum Barbă Albastră, Don Juan, Casanova sau marchizul de Sade. De fapt, dacă ne gândim în urmă la literatura română, vom vedea că primii muguri ai unei abordări de acest tip – în afară de folclor, bineînțeles – sunt poeziile lui Costache Conachi și Spitalul amorului de Anton Pann. Asta e foarte târziu, înseamnă jumătatea secolului al XIX-lea.
Abia modernitatea a recuperat această temă, avangardismul și, bineînțeles, literatura de astăzi. Tocmai pentru că nu am fost pregătiți să primim, să comentăm, să acceptăm o astfel de literatură, scriitorii care s-au ocupat de sexualitate și erotism au ajuns să fie târâți prin tribunale și băgați prin închisori. Bogdan Petriceicu Hasdeu e primul din această listă, ceea ce înseamnă că vorbim abia de anul 1870; Hasdeu pentru Duduca Mamuca, Mircea Eliade pentru Domnișoara Christina, Geo Bogza pentru Poem invectivă și Jurnal de sex, Gherasim Luca, Aurel Baranga și alții, tot atâtea nume care s-au confruntat cu pudibonderia societății. Așa că avem o experiență nefastă în această privință și, mă grăbesc să închid acest discurs până când nu vor veni dubele să ne salte pe toți pentru răspândire de materiale pornografice.
Andrei Oișteanu este cercetător, membru în Consiliul Științific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română), profesor asociat la Facultatea de Litere (Universitatea din București) și președinte al Asociației Române de Istorie a Religiilor. Cărți publicate: Grădina de dincolo. Zoosophia (1980, 2012); Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească (1989); Cutia cu bătrâni (roman) (1995, 2005, 2012); Mythos & Logos (1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului în cultura română (2001, 2004, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Asociația București; Marele Premiu al ASPRO); Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur (2002); Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească (2004, 2013); Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu (2007, 2014); Il diluvio, il drago e il labirinto (2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures (2009; Premiul „A.D. Xenopol“ al Academiei Române; Premiul B’nai B’rith Europe); Konstruktionen des Judenbildes (2010); Narcotice în cultura română (2010, 2011, 2014; Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine (2013); Rauschgift in der rumänischen Kultur (2013); Sexualitate și societate (2016, 2018; Premiul „Scriitorii anului 2016“); L’immagine dell’ebreo (2018).
Legendă foto:
De la stânga la dreapta: Adrian Șerban, Angelo Mitchievici, Andrei Oișteanu, Mircea Mihăieș