S-a nascut in 1966 la Lisabona si a facut parte, timp de cinci ani, din Ballet Gulbenkian. Cind a plecat, si-a lasat poantele la iesire si-a inceput sa caute ce era mai profund personal in corpul ei, ce o elibera de tot ce facuse pina atunci, ce o motiva sa existe dansind.
„Dupa cinci ani in care mi-am aruncat picioarele incolo si-ncoace, am decis sa fac o piesa in care picioarele sa dispara”, spunea Vera Mantero despre The Four Little Fairs of the Apocalypse. Spectacolele ei reflecta gindirea unei creatoare active social, care reactioneaza la tot ce se intimpla in jurul ei, mai mult sau mai putin explicit. Care isi propune sa performeze in relatie directa cu diferite tipuri de reprezentari personalizate prin documentarea subiectivizata, prin consumarea fictiunii celorlalti, filtrata in sine. A conceput un solo nervos despre Nijinski – A Rose of Muscles –, i-a dedicat un solo dansatoarei care a magnetizat Parisul, Josephine Baker – Un lucru misterios, a spus e.e. Cummings –, s-a autoreprezentat, apetisanta si trista, in Olympia – comentariu al tabloului cu acelasi nume al lui Manet.
Vera Mantero e o artista care te bulverseaza. Te seduce si nu te abandoneaza. Te dezarmeaza si te umple. E un prezent atit de plin de emotie salbaticita si inocenta, de vitalitate si alienare naucitoare incit nu stii de unde s-o apuci. Vera Mantero iti scapa printre senzatii blurate, printre cuvinte, printre incercari de a-i prinde si de a-i scrie urma pe care o lasa in tine. Cum sa-i analizezi teatralitatea sapata in aparitia decadenta de cabaret din – Un lucru misterios, a spus e.e. Cummings si zvapaiala plina de umor, total dezinhibata din Poate ca ar trebui sa danseze intii si sa gindeasca apoi? Cele doua solo-uri cu care Vera Mantero a fost prezenta la Bucuresti in cadrul Festivalului National de Teatru au definit o prezenta unitara si scindata, consecventa cu propunerea fiecarui performance in sine si in acelasi timp diferita substantial de la un performance la altul.
In Un lucru misterios, a spus e.e. Cummings, teatralitatea e imbibata in pielea-sugativa a Verei Mantero, o piele care absoarbe afectiv cuvintele si le traieste cu o intensitate extrema. Ca si cum fiecare cuvint e o contorsionare interioara. Ca si cum fiecare consoana tare, repetata la nesfirsit, cere eforturi supra-umane de verbalizare. Cuvintele recitate, cu pauze implozive, sincope si explozii sonore, corpul maroniu si fata intentionat excesiv de machiata, incaltarile de lemn in forma de copite, care dezechilibreaza trupul, lumina care-i descopera incet, incet carnalitatea fragila compun un cod de teatralitate corporala stapinit impecabil.
E uluitor sa vezi cu cita impulsivitate primitiva si cu cit rafinament isi insuseste Vera Mantero starea de criza. Cum lucreaza cu neputinta, cu acumularea semantica de particule negativ-active: „non-vivre, non-vouloir, non-pouvoir, non-possibilite”. Vera Mantero construieste o semiotica negativa, sparta, in final, de un cuvint eliberator: joie. Silabele sint cintate, interiorizate si scuipate, lasate sa doara. Vera Mantero e o prezenta de o teatralitate halucinanta, vulnerabila, sfisiata de tristete, sfirsita de blocaje paralizante, jucindu-se cu sunete rostogolite ca si cum ar avea niste mingiute in git.
Animalic, violent si inocent, de un grotesc poetic care-ti da frisoane, performance-ul Verei Mantero te scurtcircuiteaza. Te loveste in-din plin si te intoarce pe dos. Iti lasa un gol in stomac. Vera Mantero stie sa-ti taie respiratia, sa „fileze” emotia si cinismul din intonatia cuvintelor, sa se distanteze si sa se implice in tot ce transmite. Ai senzatia ca, la un moment dat, face exercitii de dictie, studii de fonetica reusit corporalizata.
In Un lucru misterios, a spus e.e. cummings, Vera Mantero pare sa fi tisnit dintr-un tarc in platoul de filmare al lui Almodovar. Poate ca ar trebui sa danseze intii si sa gindeasca apoi duce improvizatia intr-o zona de umor necenzurat, viu, intr-o echilibristica mereu la limita impiedicarii si rapidei ridicari. Muzica taie miscarile, le intrerupe, le da cel mai neprelucrat start.
Transfuzie de tacaneala
Spectacolul creat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, Povestiri despre nebunia (noastra) cea de toate zilele – textul cehului Petr Zelenka a fost concentrat de regizor – e o felie fierbinte de zminteala cotidiana. E o sticluta in care singele aiurelilor, perversiunilor si obsesiilor de apartament se scurge incet, dar sigur. Afrim creeaza o lume de insingurati, de omuleti care au nevoie sa se tina de mina ca sa simta ca traiesc, care alearga dupa cineva, dupa oricine numai sa nu adoarma singuri. Manechine, seringi, animale impaiate, chiuvete colorate, accesorii care incearca sa prinda din urma un timp trecut (Constantin Cojocaru e adolescentul de virsta a treia, sarac cu duhul si smecheros, cu agrafa care-i tine bretonul, tricou roz si suflet de copil mare, tinjind dupa putina iubire) nu sint altceva decit simulacre ale unor prezente necesare. Povestiri despre nebunia (noastra) cea de toate zilele aduna in camere despartite de marcajele si zgomotele strazii ciudati inocenti care-si imping tacaneala pina la limita degustarii unor placeri impartasite. Exact ca Nevrozele sexuale ale parintilor nostri, Povestiri… e un spectacol in care afinitatea lui Afrim pentru entorse mentale candide se cupleaza cu exuberanta si comicul situatiilor.
Personajele din Povestiri… sint asemenea unor copii care se joaca cu jucarii ticnite si in acelasi timp atit de normale, intr-o lume ca o gradinita cu program non-stop. Ratatul incurcaturilor haioase, jucat cu o autenticitate acrosanta de Cezar Antal, travestitul care picteaza bibelouri (Dragos Ionescu are aplombul si melancolia unui show man care exerseaza plinsul scurt), donatoarea careia i se ia singura bucurie vitala – singele ei nu mai corespunde noilor norme (Coca Bloos e ca o fetita lasata fara papusa iubita) – sint consumatori de singuratate partajata.
Fiecare personaj isi gaseste actorul care i se potriveste manusa. Asa ca luati primul tren spre Piatra-Neamt ca sa va-ntilniti cu fericirea din gramele de nebunie adrenalinica ale unor oameni care stationeaza pe covorasele unor stari razna. Razna noastra cea de toate zilele.