O aparitie importanta (nu am citit cartea, doar am rasfoit-o, dar ii stiu competentele autorului) pare a fi cartea despre avangarda semnata de criticul Paul Cernat. In rest, categoria eseu, carte de teorie sau de ideologie sufera inca ingrozitor. Nu in zona eterata Patapievici-Liiceanu, ci ma refer mai ales la idei noi aduse de oameni noi. E lipsa mare de avint ideatic, hehe.
M-a cam intrigat readucerea in prim plan si umflarea unor nume ok din punct de vedere literar, dar nu extraordinare, nume care sint pomenite mai ales din lipsa de altceva. E cazul unor autori precum Aldulescu sau Lacusta, Stanca si altii, care au umplut listele de nominalizati pe la tot felul de premii cu texte destul de slabe. Am fost bucuros ca s-a intors Marius Ianus cu un volum de poezie nou, Strumfii afara din fabrica. M-au amuzat indoielile unora, mie omul abia acum a inceput sa-mi placa cu adevarat. In rest, m-am tot plictisit uitindu-ma la altii cum isi obtin catarsisuri obosite cu manieristi „simpatici” precum Foarta sau Brumaru.
Despre proza noua publicata as mai aminti texte care „au mers”, care mi-au indicat posibile urme de viata pe planeta fictionala romaneasca. Dan Lungu si baba lui comunista i-au indignat prin clisee pe unii critici. Mie imi plac cliseele. Mihnea Rudoiu nu e rau cu Micul Abelardy, el sufera doar de un soi de inflatie a textului in detrimentul structurarii atente – dar e o proza care merita.
Ca de obicei, m-am delectat cu multa carte straina. Imi place ca noul McEwan, noul Auster, noul Llosa, noul Barnes, noul au inceput sa constituie o minireligie si pe la noi, ceea ce e foarte important. Editurile de pe la noi au prins cam repede si gresit gustul pentru comercial cu tot felul de antologii si evenimente care au fost succese, dar nu ale cartii. Oricit de simpatic mi-ar fi Radu Paraschivescu, volumul doi cu perle de la televizor e un semn ingrijorator ca autorul nu mai e autor, iar cartea nu mai e carte…
Mi-a placut lupta comerciala in editarea cit mai frumoasa a clasicilor sau a cartilor pentru copii data intre editurile mari. Harry Potter mi se pare o prostie, dar sint dintre aceia care fetisizeaza copertile si calitatea hirtiei. Ei bine, chiar am avut ce „mingiia” prin librarii. Unele carti erau adevarate bijuterii (francizate multe dintre ele, e-adevarat). Numai ca, uneori, placerea tactila se transforma in oroare fata de traduceri. Nu cred ca traducatorul e un tradator, numai ca uneori poate fi un iresponsabil…