Obsesia trend-ului, ca si teroarea box-office-ului, produce monstri mai mult decit somnul ratiunii. Ispita noului, a grandiosului si-a ne-mai-facutului impinge la spectacole despre care poti spune, nu fara o doza de retinere, ca „s-a timpit omenirea – si se va mai timpi!”. Lucru care nu vine de azi, de ieri, ci parca de la Geneza!
Paragraful de mai sus poate fi asezat fara probleme la inceputul oricarei cuvintari de amvon, pe care unul dintre predicatorii anti-rock din orice tara si de orice religie o va rosti in locasul sau traditional de cult. A trecut mai bine de jumatate de secol de cind asemenea diatribe iscau dezbateri, dispute si diferende, a dat Domnul si s-a prabusit sistemul ideologic ce decreta ca rockul e dusman de clasa, dar habotnicii cu deprinderi totalitoante nasc pe unde nu te astepti. Fara sa se invete minte, omenirea persevereaza intr-o directie despre care nimeni, afara de Cel-de-Sus, nu stie unde duce. Paradoxal sau nu, totul se petrece cu privirea intoarsa inapoi, ca si cum trecutul dicteaza viitorul, iar batrinetea e garantia vigurozitatii, nu depozitara experientei si titulara conturilor bancare. Daca se face socoteala, in rock-biz afirmatia precedenta este exacta: batrinii de la Rolling Stones au facut profit cit nimeni altii, iar concertul „de reunire” Led Zeppelin, macar ca fara bateristul original, a atras public la care prea putine trupe de azi pot spera. E oare o moda, o reteta, o saracie de idei? N-as crede. In fond, fascinatia pentru mumiile egiptene dateaza de-un secol, si nu neaparat pentru ca descoperindu-le, vazindu-le ori vizitindu-le ne-am alege fiecare cu aur sau puteri miraculoase. De ce n-ar fi simpatia pentru batrinii rockeri o alta forma de (re)cunoastere a ceva ce ne lipseste, ne imbogateste spiritual si ne satisface nevoi pe care nu le putem implini altfel?
Se va subintelege, desigur, ca popasul bucurestean al celei mai mari trupe de rock din lume va fi fost evenimentul anului in foarte scumpa noastra tarisoara! Indiscutabil. Daca e sa privim obiectiv, ca niste analisti ai valorii ce nu se masoara in bani, episodul respectiv implineste doar o veche nazuinta si aduce a reparatie morala. Renumele asigura puhoiul de public, valoarea certificata de ani e garantie ca n-ai cheltuit aiurea nici o centima din pretul biletului, mediatizarea profesionista iti intareste senzatia ca „ai fost acolo” (si dup-aia poti muri, cum s-a si intimplat cu unii). Dar anul acesta darnicia s-a abatut asupra bietului rocker roman, care nu s-a trezit nici acum dupa si din atitea bucurii. N-as mai aminti numele celor pe care nu credeam sa-i vedem live decit prin tari vecine sau pe „suport digital”, cum se zice in jargon. Asa, ca preferinte, as alege Toy Dolls, Chemical Brothers, Gathering si Marilyn Manson. N-am ramas indiferent la Muse si nu pot trece cu vederea ca vedeta cea mai bine vazuta (da, la ce are ea de vazut ma refer!) acum este Beyonce. Tot ce pot dori este ca astfel de fapte sa nu ramina antologice, sa nu mai fie singulare, ci sa capete ritmicitate si normalitate. Normalitate intr-o tara anormala? Hm! Greu de crezut, greu de comis. Rockul e insa un domeniu in care schimbarea e lege. Nu se spunea oare mai deunazi ca rockul a darimat Zidul Berlinului?
Nu artistii, ci contabilii „fac” un concert sau altul
Valentele social-politice ale rockului nu prea s-au evidentiat anul asta. Ori n-am fost eu atent? O buna parte a rockerimii a fost dintotdeauna conectata la problemele celor care n-au un cuvint de spus in societate, desi dau un vot. Militantismul si miscarile de protest au gasit in rock aliatul cel mai onest si devotat, obtinind oarecari succese in lupta cu „sistemul”. Dupa citeva momente de indecizie si deruta, sistemul a gasit modalitatea sa scoata bani si din astea. Concertele pentru vreo cauza umanitara, sociala, politica, personala sau ce-o mai fi inventat departamentul PR, fara sa-si piarda succesul de public, au intrat in schema banala buget-target-sponsor-legacy. Si Woodstock-ul, si Stufstock-ul au pornit de la intentii nobile. Unde s-a ajuns, va las ca sa judecati singuri. Nu artistii, ci contabilii „fac” un concert sau altul. Drept care, intr-o societate (ne)indestulata ce alearga dupa profit si cariera, numai rap-ul si maneaua se ocupa de suferinte, de necazuri si iubiri ce nu gasesc debuseu „artistic” la nivel mai elevat – pina cind cineva nu amusina si pe-aici banii… Iar daca totul se reduce la bani, ce avem de ales pentru inimile noastre sfirtecate?
Cite ceva s-ar mai gasi. Un disc asteptat ani si ani: Eagles – The Long Road Out Of Eden; un bluesman ce confirma: Joe Bonamassa – Sloe Gin; un Ozzy ce cinta mai bine ca oricind, fie Undercover; si multe, multe prog-rockuri in surround ce sfideaza sablonul, spre incintarea celor pretentiosi… Nimic anormal – the show (really must?) go on!