Înainte de anul acesta, ultima oară am fost în orașul de frunce al Banatului acum vreo 15 ani, la niște concerte, pe vremea când făceai 16 ore cu trenul. Astăzi e mai rău și mai bine totodată: faci vreo 18 ore cu trenul, dar slavă Cerului pentru aeroport. Dacă, așa cum este cazul meu, nu ați fost de mult timp prin Timișoara, veți rămâne mai mult decât plăcut surprinși. În principal de oraș, apoi, pe măsură ce te scufunzi mai tare în spiritul lui, și de oameni. Amestecat și cu toate acestea omogen, centrul orașului își dezvăluie atuurile unul câte unul: contopirea într-un creuzet a diverselor etnii (români, sârbi, maghiari, germani etc.) și trecutul imperial – și un exemplu pentru acestea poate fi considerată Piața Unirii. Pe scurt, Timișoara e un loc în care poți să te pierzi o săptămână liniștit, descoperindu-i genius loci. Pe care, vă asigur, îl are. De la spațiile aerisite la punctele de interes artistic, muzeal, gastronomic.
Unul dintre principalele atuuri ale orașului este vastitatea centrului vechi, mai bine zis faptul că Timișoara se bucură de o situație pe care alte orașe mari de la noi (Iași, București, Cluj) nu o cunosc. Este vorba despre policentrism, în fapt acest centru fiind format din trei piețe (Piața Operei – Piața Libertății – Piața Unirii) și străzile de legătură dintre ele.
Aminteam mai sus de ultima dintre aceste piețe, remarcabilă nu numai prin generozitatea deschiderii, ci și prin faptul că de cele patru părți ale sale arhitectura diferă: una este ocupată cu cea românească, alta cu cea sârbească, alta cu cea germană (Palatul Baroc, cu trimiterile sale vieneze, care găzduiește Muzeul de Artă) și ultima cu cea maghiară. E frumos să te gândești că de aici vine denumirea de Piața Unirii, ca simbol al înțelegerii dintre aceste etnii, dar în fapt numele se trage de la Marea Unire, când în 1919 Banatul a devenit parte a României.
În Piața Libertății, primarul a procedat la fel cum s-a întâmplat la Iași pe Ștefan cel Mare, stârpind copacii și zonele de verdeață, care au fost înlocuite cu arbuști în ghivece.
În mare măsură, această zonă centrală se află în refacere, fiind plină de o puzderie de localuri care mai de care, de la cele mai artistice la cele mai hipsterești, cu obligatoriile puburi irlandeze și tot așa. Însă la un moment dat, dacă nu va fi mai mult pus în valoare specificul locului, caracteristic acestui creuzet care este Banatul, centrul Timișoarei, oricât de bine ar arăta, își va pierde identitatea și va putea fi confundat cu centrul oricărui alt oraș din Mitteleuropa.
În aceeași idee a refacerii, multe dintre clădiri au fațada acoperită, pregătindu-se practic pentru anul 2021, când Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană, program european prin care se propune dezvoltarea la nivelul țărilor UE a unor noi poluri de interes, care să intre în competiție culturală cu polurile deja stabilite. Cu alte cuvinte, un sistem policentric, exact ca Timișoara. Evident, și acesta este unul dintre dezideratele acestui program, însă rămâne o nelămurire: ce se întâmplă cu ce se află dincolo de centru, cu cartierele mai îndepărtate, cu Calea Șagului, ca să nu mai amintim de Freidorf? Sau cu transportul în comun, integrat, nu e vorbă, dar pe care eu nu am reușit să-l înțeleg foarte bine. Dar până în 2021 mai este timp.
Timișoara și drumul spre 2021
În 2016, Timișoara a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană, întrecând Baia Mare (principalul contracandidat), București (care nu avea ce căuta în competiție), Cluj (prea dezvoltat pentru a constitui un punct de interes pentru CCE) și Iași (ai cărui edili s-au preocupat prea puțin și prea târziu de candidatura orașului). Astfel, după Sibiu în 2007, Timișoara este al doilea oraș din România care va fi Capitală Culturală Europeană.
Acest titlu a fost obținut cu un proiect (bid book) care vorbește despre angajarea participativă a cetățenilor, despre reconectare socială, cetățeanul (din oraș și din regiune) fiind plasat în centrul „intervențiilor culturale“. Prin urmare, și mottoul proiectului, care va fi și al Timișoarei în 2021, este „Luminează orașul prin tine!“. Din acest motiv s-a vorbit despre „pasivitatea timișorenilor“ în clipa de față, dar lucrurile se schimbă ușor-ușor.
Totul foarte bine și frumos, dar există o serie de neclarități în acest moment. Una dintre cele mai mari este legată de relația cu administrația locală, care ar trebui să ofere finanțare pentru o mulțime de inițiative. Însă este greu de găsit această finanțare, în momentul în care vorbim de peste 14.000 de clădiri istorice deținute de persoane private.
De remarcat este faptul că statul, al doilea finanțator ca importanță al Timișoarei Capitală Culturală Europeană în 2021, nu a clarificat modalitățile prin care el va participa la finanțarea proiectului, ceea ce ridică noi obstacole în calea organizatorilor. A se vedea în această privință înființarea Muzeului Revoluției, în Garnizoana din Piața Libertății, la o dată care va fi anunțată (inițial trebuia să fie 2018).
Avantaje și dezavantaje
Unul dintre avantajele importante ale orașului este existența a teatre în trei limbi (română, germană și maghiară), o poziție unică în spațiul României – ar trebui și un teatru sârbesc, pentru numeroasa comunitate locală, dar aceasta este o altă discuție.
În schimb, o chestiune ce trebuie rezolvată o reprezintă muzeele din Timișoara. Dacă, spre exemplu, în Iași, avem peste 20 de muzee și case memoriale, în Timișoara lucrurile nu stau la fel de bine: oferta este de numai zece muzee, dintre care Muzeul Banatului (Castelul Huniadi) este închis – aflat într-o perpetuă restaurare –, trei sunt muzee bisericești, deci nu ale statului, iar alte două sunt muzee private, cel al caricaturilor lui Popa Popa’s și Muzeul Consumatorului Comunist (asupra căruia vom reveni). Nu există nici o casă memorială (din pricini de naționalism, de altfel, în siajul altor vremuri: dacă ar apărea una, cu siguranță că personalitatea căreia i-ar fi dedicată nu ar fi extraordinar de românească), cum nu există nici un muzeu de istorie funcțional.
După cum vedem încă o dată, implicarea statului în această direcție este minimală, ceea ce evident că grevează asupra misiunii asumate de cei implicați în proiectul Timișoara 2021, care sunt siliți să navigheze în tot acest hățiș și chiar să întreprindă ceva.
La părțile negative arătate mai sus trebuie pus un bemol: cazul Casei Artelor. Cum povestea Sorin Vlad Predescu, directorul Direcției Județene pentru Cultură Timiș și persoana aflată în spatele acestui proiect, ce s-a urmărit (și s-a și reușit, să fim bine înțeleși) a fost restaurarea unei case de la jumătatea secolului al XVIII-lea, care apoi să fie folosită de artiști. Or, cum legea nu permite obținerea de fonduri proprii în aceste condiții, premisa a fost foarte simplă: „Nu dăm bani nimănui, dar nici nu cerem bani nimănui. Voi veniți la noi cu expoziții, concerte, spectacole și noi vă oferim spațiul“. Ei bine, această idee de spațiu multidisciplinar a prins foarte bine, găzduind anual circa 180 de evenimente. În plus, Casa Artelor oferă camere pentru artiști rezidenți.
Mai mult, la parterul Casei Artelor, în imediata vecinătate a Pieței Unirii, se află o cafenea, Klapka, numită după Josef Klapka, fondator la 1815 al primei biblioteci publice cu sală de lectură din Imperiul Habsburgic.
Despre operatorii privați
Ne-am lămurit astfel cu zona de stat și problemele pe care le ridică pentru cei implicați în proiect colaborarea cu instituțiile sale. Și atunci ce rămâne? Evident, zona independentă.
Să începem cu Muzeul Consumatorului Comunist, amintit mai sus. Este întreținut de cei de la Scârț Loc Lejer, un hub cultural independent, care e și bar, și spațiu de teatru al trupei Auăleu, de acum bine cunoscută publicului ieșean. Practic, este un model înrudit cu cel al Teatrului, azi Halei Fix. Dacă Auăleu a început în 2005, Scârțul a apărut mai târziu puțin, pentru ca din 2015 să găzduiască la subsolul său acest muzeu privat. Vizitarea lui este o rupere de realitate, o coborâre în alte timpuri, în care totul, de la colecția de sticle goale, cea de păpuși, de radiouri, la afișe cu îndemnuri tovărășești și până la senzația olfactivă te transportă în vremuri trecute de câteva decenii. Evident, alături de portretele iubiților conducători. Dacă mai adaugi și senzația cel puțin interesantă să te vezi muzeificat, când recunoști jucării sau echere ori televizoare așa cum ai prins și tu în copilărie, devine clar că este un loc de neratat.
Una dintre întâlnirile pe care le-am avut a fost cu Cristian Sitov, membru al Asociației Prin Banat, oameni care sunt implicați în destul de multe proiecte și fac treabă bună. Prin 2014, ce și-au spus ei? Haideți să vedem cine suntem – așa că au început să ia zona la pas, din sat în sat, culegând povești din acest Banat care număra peste 20 de etnii. Când au strâns îndeajuns de multe, au pornit și o platformă online. Una dintre cele mai interesante declarații pe care le-am auzit, și dublată de altele asemănătoare, a fost că Banatul, după Revoluție, a devenit un spațiu de tranzit. La intersecția dintre mai multe țări, mai multe culturi și mai multe lumi, oamenii vin, stau o perioadă, iar apoi se îndreaptă spre alte zări. De aici, cei din asociație au dezvoltat un alt proiect, numit Cămine în mișcare.
Tot cei de la Prin Banat au avut și inițiativa remarcabilă de a începe un efort intens de îndepărtare a uitării, numit Heritage of Timișoara. Vă recomand să intrați pe site-ul lor și să vedeți cum încearcă să recupereze povestea fiecărei case, un gen de prosopografie urbană care poate fi luat drept model și de Iași, ca și de oricare alt oraș din țară.
Zona de artă independentă
Nu poate fi ocolită o altă inițiativă privată, una privind zona artistică: cea a Bienalei de la Timișoara, aflată anul acesta la cea de-a treia ediție, în perioada 20 septembrie – 26 octombrie. Sub denumirea de Art Encounters, această ediție urmărește atât explorarea fațetelor orașului, cât și dezvoltarea și consolidarea scenei artistice independente locale, aflată într-o căutare identitară, după cum am aflat la fața locului.
Teatrul, la rândul său, ocupă o poziție importantă în această ecuație a zonei independente. De aceea am avut o întâlnire cu cei de la Solidart, care își propun, alături de alți actanți din această zonă, dezvoltarea teatrului ca platformă comunitară – unul dintre membri, Victor Dragoș, fiind și printre inițiatorii Timișoara Refugee Art Festival. Pentru aceasta Solidartul va organiza în toamnă un festival, numit I N : V Z B L, ce se îndreaptă către categoriile defavorizate.
Inițiativele sunt, evident, în număr mult mai mare, însă mediul cultural din Timișoara pare a fi mai puțin flexibil decât cel din Iași, după cum vorbeam cu Ana-Maria Cazacu, membră a Asociației Solidart și care s-a mutat din capitala Moldovei în capitala Banatului, unde a întâlnit însă un mediu mult mai puțin dinamic. Însă cu siguranță că lucrurile se vor schimba în timp și în această direcție, lucru cert în momentul în care vezi câte eforturi fac diversele asociații pentru a dezvolta cultura independentă.
Și aici intervine rolul unei alte categorii de operatori culturali, cei care pun în legătură oamenii și instituțiile, fie ele private sau de stat. Acesta este cazul celor de la Ambasada, fondată de Andreea Iager Tako și de Norbert Tako, un spațiu care funcționează și drept cafenea, și drept loc de întâlnire. Gândită de la început ca loc de întâlnire, Ambasada oferă spațiu tuturor celor interesați de activarea comunitară. Dincolo de acest centru cultural numit Ambasada, cei doi au fondat și festivalul Plai (la Muzeul Satului Bănățean), iar apoi și Jazz TM, un festival stradal, gândit mai mult ca un happening decât ca un eveniment adresat consumatorilor acestui gen.
Înainte cu speranță
Spații de întâlnire între oameni, o scenă independentă ce se afirmă tot mai puternic, dezvoltarea unei identități culturale actuale – acestea sunt argumente foarte puternice pentru a reuși cu adevărat în întreprinderea numită Capitală Culturală Europeană. Problemele sunt însă, cum am arătat, pe partea de relaționare între sectorul cultural independent cu instituțiile. Trebuie înțeles că cele două părți sunt dependente una de cealaltă, iar micile lupte interne nu pot duce la rezolvarea divergențelor. Operatorii independenți sunt dependenți de finanțările programului, care nu poate avea loc fără aceștia.
În final, ceea ce contează cu adevărat este că oamenii vor. Și voința este cea mai bună umbrelă sub care să se adăpostească toate părțile implicate. Din aceasta vor rezulta soluții, iar diferendele vor fi lăsate în urmă. Mai este timp. În rest, condițiile de bază pentru reușită sunt întrunite: oameni cu inițiativă și idei, festivaluri provocatoare de teatru și de muzică, baruri faine și spații alternative pentru artă.
FOTO 2: Bogdan Dincă/Documentaria
FOTO 3, 4, 5: Adrian Câtu/Documentaria