E un dialog de confirmare si ultraconfirmare pentru ca cei doi nu au nici macar un singur moment de contrazicere, de nuantare oarecum polemica a unor idei, ipoteze. Se protejeaza cind apar subiecte incomode. N-am avut niciodata un prieten asa de apropiat incit sa nu-l pot contrazice aproape deloc, scuzati-mi autoreflexivitatea. Cei doi se completeaza unul pe altul sau se repeta unul pe altul intr-un delicios ritual intelectual de ultralegitimare, numai bun pentru o carte serioasa de sociologie a cimpului cultural. Intrepatrunderea perfecta de idei si tonalitati – asta ca sa-mi mai indulcesc sarcasmul – vine dintr-o sincronizare totala a credintelor politice, pina in detaliu.
Tismaneanu si Mihaies sint doi oameni investiti direct si public de Traian Basescu, dupa ce a devenit presedinte, cu responsabilitati si maxima incredere. Optiunile lor sint clare, sint doi oameni care au ales si asta face dialogul extrem de civilizat. Deja ma plictisisem de ne-plictiseala, de birfa, adica de tot ce poti gasi in mod obisnuit prin memorialistica sau prin volumele de dialoguri. Discutia de fata este calma si senina, plictisitoare in sensul bun al cuvintului, poate nu stiati, dar exista asa ceva.
Dupa mecanismul confirmarii-aprobarii continue, pro-basescianismul celor doi nu deranjeaza, pentru ca este unul relativ retinut (recunosc, am parti-pris-urile mele: daca ar fi fost unul antibasescian, probabil as fi fost mai circumspect, mai sensibil). Tismaneanu are momente cind analizeaza critic posibilele derapaje pe care le implica „lupta impotriva coruptiei”. Nu am avut prea des senzatia, de-a lungul lecturii, de „orbire a intelectualilor”, senzatie inevitabila atunci cind citesti texte clar angajate intr-o anumita directie. Si nu vorbim despre ideologie aici, ci despre adeziunea la conduitele politice ale unor persoane sau grupuri concrete. Situatia istoricului in acest moment, din cite imi pot da seama dupa reactiile sale publice din ultima vreme si dupa acest dialog, este cumva comparabila cu extazul pe care l-ar incerca un mare cronicar sportiv daca i s-ar permite, pentru un scurt interval de timp, sa alcatuiasca echipa nationala de fotbal. Scuzata-mi fie comparatia rudimentara, dar in destule momente post-raport istoricul si-a consumat cu delicii situatia de iesire din statutul de martor, de comentator „de pe margine”. Un istoric care face istorie…
Din pacate, sint inca lasate fara raspuns o serie de observatii pertinente si extrem de civilizate venite dintr-o zona deocamdata neimpusa intelectual, dar activa si atenta. In principiu, criticile vizau algoritmul narcisistic al ocolirii dezbaterii fine, prin invocarea atacurilor virulente – cam aceasta ar fi teoria lui Ciprian Siulea, expusa in „Observatorul Cultural”; in aceeasi revista, acum citiva ani, subliniam un mecanism asemanator in cazul unui intreg grup de intelectuali romani, hipnotizati mai degraba de atacuri din zone imunde precum „Romania Mare” si mult mai putin interesati de schimburi de replica nuantate si de rafinarea propriilor relatii (aceasta nu a dus decit la o prelungire artificiala a impartirii ridicole intre rai si buni, cei buni uitind ca exact ceea ce-i diferentiaza fundamental de veleitari, intelectuali amatori de nepotisme s.a. sta in propria lor diversitate si felul inedit in care-si pot construi personalitatea). Cert e ca am cautat cu oarecare infrigurare in aceste dialoguri ceva mai multe discutii chiar pe marginea Raportului, in acel calm dintre doi prieteni speram sa gasesc ragaz si pentru explicarea sau discutarea unor aspecte semnalate din zona civilizata a intelectualitatii romanesti. Nu apare asa ceva, e mai comod sa-i bestelesti pe, deja pateticii prin imoralitate si minciuna, Iliescu, Voiculescu sau Rosca Stanescu.
Fiindca veni vorba despre viata politica extrem de vizibila, cei doi au dexteritate incredibila in a diagnostica boli retorice, efecte psihologice ale unor pacate ancestrale si cite si mai cite. Este magistral „citit” comportamentul public al omului de afaceri Dinu Patriciu. Si apar ipoteze interesante in legatura cu aplecarea unei anumite parti a maimarilor financiari ai zilei catre sustinerea monarhiei. Vizionar imi pare un fragment legat de Tiriac si gustul pentru monarhie (pp. 45-46), in care Tismaneanu observa afinitatile subite dintre viziunile regaliste ale megaafaceristului si un anumit fel de a fi al acestuia. Si mai interesant este ca Patriciu avea sa dezvaluie obsesii oarecum asemanatoare. Vladimir Tismaneanu identifica, de asemenea, crearea paradigmei „tiraniei” ca apartinindu-i lui Dinu Patriciu care, prin forta sa mediatica directa sau indirecta, ar fi impus imaginea de Putin balcanic a lui Basescu. E posibil, desi imi amintesc incredibila ofensiva „voiculesciana” intr-o directie identica. Si acum o mostra de deductie perfecta in ceea ce priveste ciudatele intorsaturi de situatie din politica romaneasca: „Ceea ce nu stiam in perioada respectiva, spune Tismaneasnu, si iese la suprafata abia in 2007 este faptul ca Emil Constantinescu, prin perpetuul subaltern si loialist neconditionat Dorin Marian, avea legaturi strinse cu imperiul financiar-economic al lui Dinu Patriciu. Faptul a iesit la suprafata cind Calin Popescu-Tariceanu l-a numit pe Dorin Marian prim consilier al primului-ministru. Acesta capata deci rang de ministru si devine locotenent de virf al premierului. Iata cum intre gruparea Patriciu si grupusculul Constantinescu exista legaturi puternice, care nu fac obiectul unor analize de presa cum ne-am fi asteptat”. Avem aici o mostra de speculatie politica, una din zecile pe care le emit cei doi vorbitori. Este mai mult decit tacla de cafenea, sint vocile unor intelectuali insider-i capabili sa puna cap la cap date cunoscute, dar invizibile pentru profanii care se aventureaza in zona analizei politice.
Un maestru al arborilor genealogici
Poate cea mai amuzanta, utila si surprinzatoare maniera de a sonda legaturile profunde din elita politica a tranzitiei este jocul genealogic (si identificarea relatiilor si legaturilor dintre familii) in care intra cu delicii Vladimir Tismaneanu de cite ori i se da ocazia. Sint lucruri pe care putini le stiu si pe care istoricul le fotografiaza si le pune cap la cap cu maxima agilitate. Iata ce-am strins din acest puzzle. Adrian Nastase a negat tot timpul influenta pe care ar fi avut-o asupra carierei sale casatoria cu fiica unui ilegalist comunist, Grigore Preoteasa (mort in anii ’50). Vaduva, Ecaterina Preoteasa, era insa extrem de bine plasata in CC. A urmat apoi, in viata lui Nastase, fiica lui Angelo Miculescu, demnitar de rang inalt. Nici Patriciu n-a aparut din neant: „Una dintre casatoriile sale a fost cu fata uneia dintre influentele familii ale ilegalistilor (familia Redlingher). A doua a fost cu nepoata lui Mihail Rosianu, omul care a organizat evadarea lui Gheorghiu Dej de la Tirgu-Jiu, ulterior presedintele ARLUS… „.
Mai vreti? Bunica lui Bogdan Olteanu a fost Ghizela Vass, ilegalista si extrem de sus in ierarhia comunista. Tismaneanu este de parere ca astfel de relatii cu oameni foarte sus in nomenclatura (nu e cazul parintilor sai, dar e cazul celorlalti) trebuie clarificate, altfel conduita democratica va avea intotdeauna o incredibila frina. Ca sa incheiem amuzant aceste momente „genealogice”, aflam la un moment dat ca parintii istoricului au locuit pe aceeasi strada, in acelasi bloc cu celebra Matusa Tamara a fostului premier, Adrian Nastase…
Mi-au ridicat un semn de intrebare oarecum oblic sagetile ascutite adresate colaboratorilor onorabili de la un ziar ne-onorabil, cel al lui Rosca Stanescu. Tismaneanu observa corect ca acel ziar serveste drept umbrela pentru democrati si intelectuali adevarati, dar si pentru extremisti care mai de care. Ii judeca pe editorialisti cu fermitate, dar nu am inteles niciodata daca Vladimir Tismaneanu considera „Jurnalul National” din alt aluat si de ce a colaborat acolo. Ma rog, Voiculescu iese bine terfelit din carte. Si mi-a placut teribil comparatia cu personajul din filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?, acel fost securist, actualmente afacerist, care intervine telefonic sa-i puna la punct pe „revolutionari”. Cortina de ceata m-a intrigat, m-a informat, m-a facut sa rid. Cred ca e de ajuns pentru o carte de dialoguri relaxate.
Vladimir Tismaneanu, Mircea Mihaies,
Cortina de ceata, colectia „Duplex”,
Editura Polirom, 2007