„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, de Moni Stănilă, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Chiar și ambasadorul a avut grijă ca Brâncuși să fie luat în serios. A dat examen de pe o zi pe alta. Iar acum tocmai ăsta e motivul pentru care îi e greu să se smulgă de sub mantia sufocantă a lui Rodin. El știe că și aici s-a intervenit pentru el. Drumul plin de miracole se rânduiește de multe ori fără aprobarea lui, ba chiar împotriva lui. Și una e că au intervenit pe lângă Rodin Otilia Cosmuță și Maria Bengescu, dar a fost o vorbă și de la Regina Elisabeta, regina României. Ori pur și simplu regina noastră, cum îi va spune el toată viața, susținându-și astfel sentimentul de apartenență la regatul ei. E cam neplăcut ca acum, peste vorba ocrotitoarelor, el să dea buzna pe moșia celebrului sculptor și să-i spună: tehnica ta mă sufocă, mă schimbă, mă face un rodinian, sugrumându-l pe Brâncuși, nu îmi mai găsesc drumul. Mda, nu e frumos, dar asta e, a venit vremea să fugă, după doar cinci săptămâni, e timpul să fugă de artistul al cărui nume l-a însoțit din București în întreaga Europă: Rodin, marele Rodin.
În schimb, la Școala Națională a fost mai bine. Profesorul său, Mercié, nu i-a schimbat percepția despre sculptură, dar l-a ajutat mult. Doamne, ce-l mai sâcâiam cu întrebările, își amintește el, cum îl mai chinuiam! Nici un alt student nu era atât de insistent, dar bătrânul profesor îi răspundea cu răbdare, îi dădea indicații, sfaturi prețioase, până într-o zi, când n-a mai știut ce să-i spună. Și până la urmă despre asta e vorba în artă, despre momentul în care nu îți mai poate răspunde nimeni și atunci trebuie să-ți răspunzi singur.
În primul an, ușile sculptorilor la care a încercat să intre în ucenicie i-au rămas închise, noroc cu Poiată, care i-a găsit de lucru nu la vreun sculptor, ci pe altă specializare a lui. S-a reîntors la vechea ocupație din București, de la Braseria Oswald, și a început să spele vase, mai întâi la unul din restaurantele rețelei Chartier, din piața Clichy, apoi și la Mollard. Erau zile teribile, cu multă foame. Și a înțeles repede la Chartier că la Paris respectul se câștigă mult mai greu. Mulți colegi de lucru erau ca el, veniți din colțurile lumii, dar înrăiți de sărăcie. La început i-a ignorat, dar nu era atât de simplu. Într-una din seri, pentru o neînțelegere la chiuvetă, un coleg albanez l-a lovit când a ieșit de la serviciu, în plină stradă. Brâncuși a lăsat deoparte studiile, lecturile din Caragiale și Macedonski, visul de sculptor și s-a conectat (iar!) la anii din cârciumile craiovene. Dacă vrei o pâine, muncești și, dacă vrei respect, îl câștigi. Din două mișcări l-a pus jos și dă-i neică, până ce un polițist, martor încă de la început, bucuros totuși că tânărul mic și slab a putut să se răzbune, l-a prins de umăr și i-a spus: ajunge, băiete, te-ai făcut înțeles.
Asta s-a întâmplat în vremurile cele mai grele pentru el. Brâncuși se gândea atunci, străbătând străzile spre atelierul lui Mercié, că în sfârșit a înțeles de ce Dumnezeu nu l-a lăsat să crească mai mult în înălțime. La statura lui măruntă și kilogramele împuținate, era un pic mai ușor să-și păstreze echilibrul când îl apucau, din ce în ce mai des, amețelile. Învățase să-și urmărească reacțiile corpului pentru a nu se face de râs în fața oamenilor. Câtă vreme stomacul i se strângea ca un arici cu acele întoarse pe dinăuntru, știa că e în siguranță. Câtă vreme stomacul putea să-și trimită disperarea spre creier, Brâncuși putea să înainteze liniștit pe trotuare, căzătura nu avea să vină, iar amețeala va fi sub control. Ba chiar, în situațiile astea, dacă îl apuca răul la școală sau în atelierul lui improvizat, îi era destul de ușor să lucreze. Stomacul își semnala revolta, iar el își impunea voința în timp ce mâinile modelau conștiincioase. Însă, în clipa în care stomacul dispărea, durerea înceta, iar ghemul se desfăcea, Brâncuși se oprea temător din lucru, din mers, din trăit și se proptea de primul perete.
Se sprijinea și aștepta să audă din nou armatele foamei. Privirea i se încețoșa. Și totuși, avea încredere. Aștepta să se simtă mai bine și își repeta cu încăpățânare cuvintele învățate în strana din Hobița, unde, băiețel mic și brunet, cu ochii strălucind printre candele, stătea în primul rând, atât pentru plăcerea lui de a cânta, cât și pentru a-i aduce un gram de bucurie mamei sale văduve, care doar atâta dorea, să-l vadă preot sau diacon în vreun sat vecin. Acum, sprijinit de perete, repeta în minte cuvintele de atunci, nu doar cu pâine, nu doar cu pâine, nu doar cu pâine, nu doar cu pâine, așa, Dodoică, ia-te în mâini, nu doar cu pâine va trăi omul.
Pe de o parte, e speriat, pe de alta, e hotărât să facă față, încăpățânarea pe care mulți au considerat-o urâtă și greu tolerabilă l-a ajutat să reziste în cei mai dificili ani. Cât de ușor i-ar fi fost până la urmă, la sosirea bursei, să se urce în tren și să se întoarcă acasă. Ar fi fost simplu, dar nu ăsta era drumul lui și el știa. Nu. Drumul lui era aici, în Parisul străin și rece, unde deocamdată nu reușea să-și facă un rost și să poată găsi mai ușor o farfurie cu mâncare.
CARTEA
Născut în Hobița, Gorj, în 1876, CONSTANTIN BRÂNCUȘI a fost al șaselea copil al Mariei și al lui Radu Nicolae Brâncuși. Drumul său spre recunoaștere a început odată cu plecarea din țară spre Paris, cu opriri în Viena și München. În această călătorie a descoperit sculpturile egiptene antice, care ulterior i-au influențat întreaga operă. Un moment decisiv a fost acela în care a părăsit atelierul lui Auguste Rodin, convins că „la umbra marilor copaci nu crește nimic“. Operele ce îi ieșeau din mâini intrigau și fascinau, iar mulți nu le înțelegeau și le considerau prea abstracte, ba chiar „ustensile de bucătărie și instrumente medicale“, cum le-au catalogat vameșii americani când acestea urmau să fie expuse la New York. Colegii și criticii de artă credeau însă că sculpturile lui sunt desăvârșite. Mari artiști i-au călcat pragul atelierului și i-au devenit prieteni, precum Marcel Duchamp, Amedeo Modigliani sau Ray Man, admirându-i lucrările și bucurându-se de compania lui și de inegalabilele sale găini pe jar. Printre cei care îl vizitau se numărau și scriitori celebri ca Ezra Pound sau James Joyce. S-a stins din viață în 1957, în atelierul său din Paris, lăsându-și opera moștenire statului de adopție, Franța. Regimul comunist, proaspăt instalat în România, nu a fost interesat de ea. Sculpturile sale, expuse în cele mai faimoase muzee de artă, sunt vândute pe sume colosale, iar Constantin Brâncuși este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, având un rol esențial în evoluția artei contemporane.