„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Caragiale. Scrisoarea pierdută, de Bogdan-Alexandru Stănescu, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Iubite Coane Păvălucă, proaspăt ieșit din langoarea ce ne-a plictisit pe amândoi, ca să nu mai spui de casa Caragiale, picată în butoiul melancoliei mele, mă pot întoarce la tutun, cari și-a recăpătat gustul bun, alături de cela amar și răcoros al Jupânului Julius Pfungstaedter, din nou tovarăș de nădejde în solilocviile-mi peripatetice, căci, vorba nemuritorului Catilina, tres faciunt collegium. Da, ies din nou, aseară la grădină cu Didina și microbii, însoțiți de grațioasa Aghiuță cea cu botina fină și geniu în degete, cari a avut umerii goi, abia acoperiți de un voal cu fluturi brodați și de pe a căror forme nu mi-am putut desprinde ochii, spre întristarea doamnei Caragiale, așa că nu a fost tocmai o seară reușită. Cât despre Aghiuță, ea pare a nu observa nimic din tot ce e lumesc – a se ceti aici trupesc –, însă-i surprind câteodată privirea melancolică asupra mea și nu știu dacă să mă bucur ori să mă-ntristez, căci umbra ochilor ei mumoși ar putea fi cauzată doar de spectacolul degradării mele, al trecerii în ținutul bătrâneții. Aș fi luat-o de umerii sculpturali, aș fi scuturat-o să-i scot gărgăunii din căpșorul delicat, urlându-i versurile nemuritoare ale poetului Alecu: „Femeie, nu de moarte mă cutremur, ci de vecinicia ei“.
Precum observi, sunt mai bine, mi-a revenit verva în asemenea hal, că aseară, după be’e și danțuri teutone, i-am ținut pe toți în salon, la încă un J.P., până spre 2 ale dimineții, făcând pe bufonul, ce știu eu mai bine. Imitația după Tit Liv mi-a ieșit minunat. Aghiuță râdea de se cutremura cămeșa pe sânii dânșii ca două căprioare. Coincidența face să-mi fi scris Barbu în aceeași dimineață, rugându-mă să am grijă de odor, de copil. Passons, ce e val ca valul trece…
*
Cum îți scriam înainte de negrul intermezzo, rămas fără ocupațiune după plecarea de la Timpul, am tras un șvung și am terminat Rome vaincue a lui Parodi. M-am presentat cu traducerea-n dinți la Teatrul Național, la direcțiune, cari, poate de teama cronicilor mele din ce în ce mai mușcătoare, poate și unde piesa era bună, traducțiunea la fel, mi-au acceptat-o pe loc. Prima reprezentațiune a avut loc în mai, țin minte cât de cald era, că-mi venea să ies doar în cămașă. Distribuția a fost grozavă: Demetriad, Aristița, Dăneasca, toată crema. Succes imens, aplauze, bis, urale. Critica? Rece. Dar nu asta importă, ci scrisorica primită de la tribunul Tit Liv, cari mă invită pe șleau să devin membru al Junimii. Agiung așadar la ședința Junimii de la București și-s prezentat ca nou membru, apoi mă retrag în umbră să urmăresc spectacolul. Întâmplător, era o seară de sărbătoare, motivul fiind premierea bardului de la Mircești pentru oda Ginta latină, la Montpellier. Chelbosul era prezent și umflat ca un clapon de emoție, susținând conversație de doi lei cu zâmbet aristocrat pe buze. A cetit și Eminescu, poeme frumoase, grave, cu voce cavernoasă. L-am văzut și pe Slavici, apoi am cunoscut pe Ranetti-Roman, de cari aveam să mă, cum știi, apropiu. După trecerea verii, tot Tit Liv insistă să mă invite la o serată literară, acasă la Kremnitz. Musafiri, aceiași. Amfitrioana clipește des, pare să nu înțeleagă mare lucru. Eminescu, ca de obiceiu, amorezat, pare tâmpit de presența nemțoaicei, efect ce-l aveau femeile asupra lui. Pare să nu înțeleagă că și tribunul nutrește aceleași sentimente pentru nemțoaică. Bazar curat, mă cuprinde o veselie de nestăpânit și încep să bufonez. Le povestesc episodul republicii de la Ploiești, le povestesc telegrama ce-a îngropat Națiunea Română. Zâmbete reținute, Tit Liv pare ușor scârbit, Eminescu, cum am spus, pică din picioare de amor, deci creier vax, doar Ranetti ce râde pe față. De altfel, la junimiștii ăștia, conservatori jucăuși, ce prinde e gluma grosieră, de natură fizică, sau imitația pe înțelesul unui bebeluș. Abia cunoscând floarea intelectuală a nației, Junimea, am preceput că trebuie să cobor neapărat nivelul ca să pot trăi din scris. La prima mea participare junimistă, când să iau cuvântul, am cerut un pahar cu apă, căci mi se uscase gâtul. La cari Pogor, nemuritorul, începe să ceară, pe nas, ca un popă la slujbă: „Apă, apă, gogomane!“. Ăi din jur, prăpăd, râdeau cu lacrimi, ba chiar au început, din entuziasm, să-și care perne-n cap. Am ieșit valvârtej.
Mi-a luat ceva vreme să uit și să iert, căci, mă cunoști, sunt mai sensibil decât par. Abia după o vreme, obișnuindu-mă cu așa-zisul lor umor, am îndrăsnit, acasă la Negruzzi, să le cetesc prima mea piesă mai așezată, Noaptea furtunoasă de la No. 9, cari a plăcut în mod deosebit, pentru că o făcusem pe gustul lor, să poată ceti pe sub rânduri critica la adresa liberalismului și a importurilor de tot soiul, fără acoperire în realitatea daco-romană.
CARTEA
Născut în 1852 în satul Haimanale, ION LUCA CARAGIALE a fost primul copil al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Spre deznădejdea tatălui său, a fost atras de teatru încă din copilărie, fiind fascinat de reprezentațiile unchiului Iorgu Caragiale. Fire conflictuală și disprețuind politica mioritică și prefăcătoria din rândul intelectualității, pe care în dese rânduri le-a satirizat în publicistica lui, tânărul Caragiale și-a atras multe antipatii. Primul său contact cu Teatrul Național a fost ca sufleor și copist. Mai târziu a publicat și apoi i s-a pus în scenă prima piesă de teatru, O noapte furtunoasă, și, cu toate că a avut parte de numeroase reacții negative, acesta a fost începutul ascensiunii sale ca dramaturg reprezentativ al comediei românești. A avut numeroase iubiri pasagere, însă cea care i-a furat inima și care i-a devenit soție a fost Alexandrina Burelly. Având de întreținut o familie numeroasă, era mereu în căutarea unor noi surse de venit, încercând chiar, de mai multe ori, să-și deschidă o berărie. Relația sa de prietenie —inconstantă —cu Mihai Eminescu a fost pusă la grea încercare când a ieșit la lumină idila dramaturgului cu Veronica Micle, marea dragoste a poetului. După ce a scăpat de grija banilor, în urma unei moșteniri, s-a mutat cu familia la Berlin, unde a și murit în 1912. Este considerat fondatorul teatrului comic din România, iar piesele lui sunt jucate și astăzi pe scenele teatrelor naționale.