Desfășurată între 14 și 20 octombrie 2019, a 26-a ediție a Astra Film Festival (cel mai mare festival de film documentar din România și unul dintre cele mai mari din regiune) a programat filme în obișnuitele secțiuni competiționale (Internațional, Europa Centrală și de Est, România, Doc School), precum și în programele speciale: Videograme – România 1989, Europa 30: Între ziduri, Călătorie, sex și mai mult de atât, Puterea: substantiv feminin, Mari maeștri, De profesie străin, Povești din industria erotică, Camera de filmat, membru al familiei, China necunoscută.
Li s-au adăugat proiecții VR și fulldome, într-un spațiu psihedelic de forma unei jumătăți de ou, amenajat în Piața Mare, dar și Astra Film Junior (cu proiecții așteptate cu sufletul la gură de sute de copii), precum și secțiunile DocTank și Astra Film Lab destinate membrilor industriei de film. Totul asezonat cu discuții, concerte, voie bună și țuică.
Dintre toate aceste filme interesante ne-am oprit la două titluri românești, ambele prezentate în competiția România – Profu’, de Alex Brendea, și Omul care a vrut să fie liber. Viața și faptele lui Cezar Mititelu de Mihai Mincan și George Chiper-Lillemark. Acesta din urmă va fi prezentat și în Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, ediția a 10-a, 18-27 octombrie 2019.
Profu’
Alex Brendea a filmat cinci ani la acest documentar de lungmetraj despre profesorul de matematică Dorin V. Ioniță din Bistrița, care a ieșit din sistemul de învățământ și dă meditații pe bani puțini și mâncare în propriul apartament, cu pisici care stau pe mese și elevi care-l privesc cu evlavie, deși îl tutuiesc. Profesorul își trage inspirația de la cuvintele lui Noica: „Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului“. Prin urmare, profesorul are în camera de bloc unde a tras o dormeză în picioare la perete, pentru a face loc unei mese imense, unde încap de la trei până la zece elevi de vârste diferite, cu care lucrează individual.
Profesorul preferă elevi din familii defavorizate, cu părinți plecați sau despărțiți, dar durează ceva până să înțelegi că în acest apartament aflat într-un provizorat continuu el pregătește elevi foarte buni, iar lecțiile de mate vin la pachet cu cele de viață. „Un om care-și iubește meseria nu face compromisuri. Toate matrapazlâcurile pe care le vedeți la televizor sunt făcute de oameni care nu găsesc satisfacție în meseria lor“, le spune printre altele profesorul – și firește că are dreptate, dar cine își permite să fie atât de liber încât să nu accepte acest compromis?
Filmul se desfășoară aproape numai în apartamentul de bloc al profesorului, deși are două coperte filmate la țară, în județul Brăila, unde profesorul își vizitează mama, precum și câteva scene din casa unuia dintre elevi, la aflarea rezultatelor de la Bac. Cel mai emoționant moment e când, în preajma Crăciunului, profesorul primește teza de doctorat a unuia dintre foștii lui elevi și îi dau lacrimile când citește dedicația.
Profu’ e un film sincer și onest despre nevoia de modele și despre unul dintre cei (puțini) care își iau rolul de educator de conștiințe în serios azi, în România. Dar e și un fel de teză de doctorat: regizorul său, Alex Brendea, a făcut și el mate cu Dorin V. Ioniță.
Omul care a vrut să fie liber. Viața și faptele lui Cezar Mititelu
Titlul de mai sus anunță din start atitudinea pe care regizorii Mihai Mincan și George Chiper-Lillemark o au față de personajul lor. Ei presupun că a vrut să fie liber, dar se îndoiesc că ar fi și reușit să fie. Filmul e un bun exemplu de abordare ratată a unui subiect generos.
Dar cine a fost Cezar Mititelu, despre care nu se știa mai nimic până să apară două cărți (la care filmul nu face referire), Securitatea, Cezarul și sfoara de câlți a lui Elie Wiesel de Nicolae Iuga și Cezar Mititelu – Omul care a trăit în socialism de Peter Rațiu, plus câteva articole? Cezar Mititelu a fost un absolvent de Filosofie la București care în anii ’70-’80 și-a pus Securitatea în cap, determinând patru colegi să depună împreună cu el carnetele de UTC (după modelul lui Paul Goma, care își depusese carnetul de UTM în 1956).
A fost arestat de două ori. Prima dată în 1978, dar prietenul său, scriitorul Alexandru Monciu-Sudinski, a intrat în greva foamei și a scris la Europa Liberă, cazul fiind prezentat în „Libération“ și susținut de Amnesty International. A doua oară în 1980, când a fost condamnat la șase luni închisoare pentru parazitism social. Libertatea pentru care a militat Mititelu a fost radicală. Munca înseamnă prostituție, spunea, deci a refuzat să lucreze. Locuia pe la prieteni, trăia modest, citea enorm. Cu o carismă extraordinară, i-a convins pe cei de lângă el să-i urmeze exemplul. I-a impregnat oricum cu ideile lui. Pentru el, filosofia era un mod de viață, iar viața era asumată ca existență autentică, lipsită de compromisuri morale. Mititelu s-a sinucis în 1999, la 54 de ani, nelăsând nimic scris (cu excepția unor caiete al căror mesaj pare să fie transmis prin colaje din tăieturi de ziar)
E clar că cei doi cineaști au fost seduși de personalitatea și destinul acestui om, dar senzația e că filmul ratează ce și-a propus. O dată că, deși au stat de vorbă cu foști colegi, cu iubita, cu fiul, cu sora lui Mititelu, autorii n-au reușit să smulgă ceva de rău despre el (nici chiar când au invocat cele două sinucideri pe care Mititelu se spune că le-ar fi provocat, dar pe care nu le investighează).
În al doilea rând, din acest film muncit, unde interviurile sunt completate cu fragmente din dosarul de urmărire de la Securitate, Mititelu scapă ca prin urechile acului, fără să fi fost înțeles de autori (dovadă întrebările pe care le pun). Adevărul lui rămâne doar în cei care l-au cunoscut și care spun azi că nu au reușit să se ridice la înălțimea exemplului pe care el însuși l-a dat. „Ce faci cu propria libertate? Toți eram șefii istoriei, de la mine până la femeia de serviciu și tanti Ileana“, spune Viorel Horj, azi profesor de filosofie la Borșa.
„Dacă mă întrebați dacă era un om bun înseamnă că n-ați înțeles nimic. Problema e care-i scopul, care-i treaba lui (n.red.: a omului). Și omul nu are decât o singură datorie pe lumea asta: să se mântuie“, spune Meluș Negrescu, care ne e prezentat (ușor în zeflemea) drept „compozitor și curier pe bicicletă“ din Brașov.
„Acela care-și va da viața și-o va câștiga. Cel care și-o va păstra și-o va pierde“, spune și Radu Satcău, azi artist plastic în Australia, citând din Biblie cuvintele care pe Mititelu l-au impresionat atât de tare când le-a auzit, încât a zăcut câteva zile (colegii l-au hrănit la pat), iar când s-a ridicat, a spus: „Am înțeles! E vorba de practică“.
Mulți dintre cei din cercul lui Mititelu au renunțat la meseriile lor și au acceptat slujbe considerate inferioare. Nu sunt unicii. În volumul de non-ficțiune Vremuri second-hand, laureata cu Nobel Svetlana Aleksievici scrie despre un cuplu de pensionari din Sankt-Petersburg care în comunism, absolvenți de Filosofie fiind, au ales să lucreze ca măturător (ea) și fochist (el), numai ca să-și păstreze, spun ei, „libertatea absolută“.
Modelul lui Cezar Mititelu e, probabil, și mai greu de înțeles azi, deși un asemenea personaj ar fi mai ușor de acceptat, pentru că ar fi considerat în cel mai bun caz un boem (limitele conformismului admițând din snobism și variante de rebeliune cool). Oricum, filmul nu te face decât să regreți că regizorii nu au ales o abordare care, dacă nu reușea să facă portretul complet al lui Cezar Mititelu, cel puțin să nu-l judece.
Ultima oră: La gala de închidere a festivalului, desfășurată în 19 octombrie, Profu’ a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun film din competiția România.
Un comentariu
Adică care zeflemea, bre?! Am fost 15 ani curier pe bicicletă, și sunt cel mai mare compozitor municipal din lume. Punct.