„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, de Simona Antonescu, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
În seara premierei, toată protipendada Istanbulului și crema agențiilor de informații ale Europei răscolite de război se aflau în sala noului Teatru de Vară „Taksim“. Spectatorii ascultau în liniște și aplaudau politicos la sfârșitul fiecărui număr. În culise, Maria își strângea chimirul bătut cu mărgele și arunca din când în când câte o privire în sală.
— Parcă-s morți, îi șopti ea lui Hristu Nicolaide.
— Ia, Mărie, du-te tu acuma de-i înțeapă, râse Nicolaide scoțând de la rever un ac cu gămălie și întinzându-i-l, ca să ne lămurim.
— Pleacă, mă, cu glumele tale proaste, că nu-mi arde! se supără Maria, căreia răceala sălii îi strecura în suflet multă nesiguranță.
Când intră pe scena împodobită cu scoarțe oltenești, înconjurată de fetele ei înveșmântate în straie populare ca niște flori, Maria știu că nu va ajunge până la ei. Ceva greu de deslușit o separa de turcii aceștia în costume de seară, cu diamante la butoni și fesuri roșii cu canafi. Își începu momentul cu Mărioară de la Gorj, derutând taraful, care pregătise altă ordine a cântecelor, nădăjduind că ritmul săltat îi va înveseli și-i va convinge să renunțe la etichetă și să se bucure de viață. Sala ascultă însă într-o tăcere respectuoasă și aplaudă fix de cinci ori la sfârșit. Ochii Mariei căpătară culoarea apelor de munte când e cerul înnorat. Nimeni niciodată nu rămăsese atât de țeapăn după un cântec al ei.
Oamenii sunt făcuți din faptele lor, din întâmplările prin care trec în viață și din alegerile pe care le fac la răscruci. Maria înțelesese de mult asta și de aceea primea orice îi intra în viață cu bucurie, căci urma să i se adauge vechii Marii și să o ducă spre una nouă.
Înfrângeri însă nu-i dăduse viața până acum, ori poate că ea alesese numai acele lupte pe care știa că le va câștiga. Cea dintâi seară de la „Taksim“ stârni în ea furtuni despre care nu putu vorbi mulți ani. Îi veni o poftă nesfârșită de a se muta în casă nouă. Găsi cusururi camerei de hotel și ceru să-i fie dată alta. Amenință că va pleca acasă cu cel dintâi vapor, dar lăsă amenințarea neterminată atunci când trebui să arate motivul. Își aminti de marile ei nereușite: Brâncuși, Maurice, Harry Brauner, care îi înregistrase primele cântece și pentru care ea simțea că nu făcuse nimic. Și dacă izbutise să se împace cumva cu aceste înfrângeri, atunci de ce o tulbura atât de tare seara aceasta?
Pentru că, de data asta, înfrângerea fusese suferită pe scenă.
Scena fusese până acum locul în care Maria se întorcea însângerată de pe celelalte fronturi ale vieții ei, ca să-și ia puterea din victorii sigure. Scena era pământul de sub picioarele ei. Nu putea pierde pe scenă.
A doua zi dimineață îl luă cu ea pe Nicolaide, care rupea câteva cuvinte turcești, trecură podul Galatei, ale cărui umbre erau împinse de-a lungul Cornului de Aur de soarele aflat la răsărit, și se afundară în vechile mahalale ale orașului, rătăcind pe străduțe înguste deasupra cărora spânzurau în zigzag șiruri nesfârșite, colorate de rufe întinse la soare.
— Unde mergem, Mărie? întrebă de câteva ori Nicolaide.
— Mă, ce este mai important și mai important într-un om? întreba ea în loc de răspuns. Sunt oasele, mă Hristule, alea țin și carne și tot. Mă, eu din oase trebuie să cânt, să zic ca un scrâșnet de oase, așa, să sune ca și cum nu al meu ar fi glasul, eu numai mișc din buze, dar de cântat, cântă de fapt ei.
— Cine ei, Mărie, că mă ia capul? se sperie de la o vreme Nicolaide. Ce căutăm noi pe vreme de război în mahalalele sărace ale capitalei spionilor lumii, unde te poate înjunghia chiar și o umbră și nu te mai găsește nimeni, niciodată?
— Ei, dușii noștri, ai tuturor, Hristule, spuse Maria, ignorând spaimele actorului. Morții noștri împreună cu morții lor, plânși sau neplânși, spovediți, nespovediți, ălora dacă reușesc să le dau glas, apăi atunci să știi că nu mai stau ăștia să mă asculte tăcuți ca momâile. Pe mine nimeni nu mă ascultă în liniște, Hristule, că eu le iau inimile în mâna asta și le storc lacrimile zăcute acolo. Nu-i bine să zacă lacrimi la inimă, trebuie stoarse afară ca să te simți apoi curat și ușor.
— Căutăm morți? întrebă Nicolaide cu glasul alb.
— Căutăm cântecele lor vechi, Hristule. Amesteci lucrurile între ele, nu știu ce-i cu tine azi, parcă nu prea ai fi în apele tale.
Câțiva copii murdari urmăreau cu bețigașe drumul unui gândac, murmurându-i un cântecel. De la o fereastră înaltă, un imam repeta câteva strigări cântate cu glas scăzut, îngânat. O ușă sări din balamale brusc și o femeie strigă de câteva ori un nume necunoscut, unduindu-și glasul pe vocalele mai importante. Din depărtare, apele Bosforului își trimiteau până aici melodia, iar din spatele unui covor peticit ce ținea loc de ușă unei cafenele sărăcăcioase se auzi chemarea străină a unui cântec simplu, o măsură de două pătrimi repetată la nesfârșit. Maria îl apucă strâns de braț pe Nicolaide și-l țintui locului.
— Ascultă! porunci ea, ciulind urechea în vânt. Ăsta-i Istanbulul! Astea-s oasele lor.
CARTEA
Născută în mahalaua Cărămidarilor din București pe 25 septembrie 1913, MARIA TĂNASE este mezina florarului Ion Coandă Tănase și a Anei Munteanu. Urmează cursurile Școlii secundare de fete „Ion Heliade Rădulescu“, dar după trei ani, din cauza lipsei de bani, se retrage și se angajează casieră la „Bufet de 7 lei“. Mai apoi se înscrie la concursul anual al Teatrului „Cărăbuș“, primind un rol într-un cuplet. Sub îndrumarea lui Harry Brauner, Maria imprimă o serie de cântece populare la Casa de discuri Columbia. Plăcile au mare succes în București și Viena, iar debutul la radio îi aduce admirația întregii țări. E perioada în care restaurantele bucureștene și teatrele de revistă se întrec în oferte. Tot atunci îl cunoaște la Paris pe Constantin Brâncuși, de care o va lega pentru tot restul vieții o dragoste chinuită. În 1940, din cauza intelectualilor evrei din cercul ei de prieteni, Garda de Fier îi distruge toate discurile și îi anulează turneele, interzicându-i orice apariție publică. În 1941 cenzura e ridicată, iar Maria devine agent de legătură și influență al SSI. Se căsătorește cu juristul Clery Sachelarie, un vechi prieten care i-a fost alături vreme îndelungată. Ulterior i se propune un post de profesoară la Școala medie de muzică nr. 1 din București. În 1963, în timpul unui turneu, află că este bolnavă de cancer, stingându-se din viață câteva luni mai târziu. Dincolo de toate acestea însă, cele mai importante realizări ale Mariei și cele mai greu de prins în cuvinte sunt sentimentele pe care le trezea în inimile cunoscuților sau ascultătorilor: avea puterea de a găsi și a scoate la suprafață cele mai intime dureri sau bucurii ale oamenilor, vorbind direct sufletelor.
AUTOAREA
SIMONA ANTONESCU s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea“ (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu“) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curții Regale, roman câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/ Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta a fost finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry și a fost reeditat în 2016 în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză „Ziarul de Iași“, reeditat în colecția Top 10+ a Editurii Polirom, și Ultima cruciadă (2019). Începând din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.