Când am spus că una din cauzele majore ale degradării învățământului de la noi din anii 1990 au constituit-o universitățile particulare, nu am vrut să arunc anatema eternă asupra acestor instituții.
Ele erau necesare și, în plus, universitățile private de azi nu mai seamănă prea mult cu universitățile improvizate de atunci. Cele de atunci, create grație unei legislații laxe, ghidate de interese politice și (scuzați pleonasmul) pecuniare, au făcut însă marele rău: au eliminat unicul filtru de selecție a valorilor existent la acea vreme.
Lucrurile sunt relativ simple. Înainte de 1989 bacalaureatul era un fel de glumă – bună sau proastă, în funcție de perspectivă. Era un examen formal, pe care ajungea să îl treacă mai toată lumea aproximativ alfabetizată. Și, da, la examene se copia sistematic, adesea cu complicitatea profesorilor supraveghetori, care erau, la rândul lor, nevoiți să închidă ochii din pricina directivelor de partid, ce impuneau recolte masive de bacalaureați. O făceau, cred, cu conștiința cât de cât împăcată la gândul că ulterior exista totuși un filtru de selecție dur, cel al examenului de admitere la facultate. Pe atunci numărul studenților era strict reglementat și foarte redus, iar concurența era crâncenă – după standardele de azi sau, în unele cazuri, după orice standarde. În anul când am dat examen la Filologie (actuala Facultate de Litere) erau vreo 400 de candidați, adică opt pe un loc, cum se calcula așa, aritmetic. Asta nu însemna însă că trebuia să iei note mai mari decât opt contracandidați, ci decât 350, ca să te numeri printre cei 45 de admiși. Existau și facultăți unde concurența era de „doar“ trei-patru oameni pe un loc, dar și altele – Medicina sau Dreptul – unde se ajungea la cifre înfiorător de mari, de sute de candidați pe un loc. Am cunoscut oameni care au susținut examene de admitere șapte-opt-zece ani la rând și, deși se pregăteau din greu, le ratau sistematic – nu pentru că ar fi fost slab pregătiți, ci pentru că pretențiile erau mari și concurența, acerbă. Azi și mie mi se pare exagerat. Din punctul ăsta de vedere, facultățile particulare puteau oferi o șansă în plus, una necesară. Erau suficiente câteva criterii de selecție, bazate pe competențe medii, nu doar pe capacitatea de a plăti taxele anuale. Dar n-a fost așa.
Pe de altă parte, după reformele instituite de ministrul Daniel Funeriu, bacalaureatul a devenit ceea ce nu fusese niciodată în ultimele decenii: un examen dur. De fapt un examen veritabil, la care, înainte de orice, nu se mai putea copia (decât – ca oriunde în lume – acrobatic, cu mari riscuri și mult efort), o probă autentică de verificare a cunoștințelor acumulate până la finele liceului. Era (este) un examen mai lejer decât cele de admitere la facultate din anii comunismului, fiindcă nu implică o concurență propriu-zisă, ci doar una cu propria persoană. Și, odată ce are diploma de bacalaureat, absolventul se poate orienta spre orice facultate, căci a trecut – cu adevărat – un examen de maturitate.
Tocmai din cauza asta reformele impuse de Daniel Funeriu au stârnit atâta animozitate, atâtea campanii denigratoare și atacuri la adresa lui. Sună absurd, dar ideea de a înăspri supravegherea la examenele de bacalaureat, de a îl transforma din ceva pur formal într-un examen veritabil, a nemulțumit foarte multă lume. Cum adică să nu poți copia la „bac“? Când s-a mai pomenit așa ceva? Poate odată, demult, cine mai ține minte? Poate în alte țări, cui îi pasă? Cum să nu copiezi – aici, în România?
Însă între examenele dure de admitere din anii comunismului și examenele dure de bacalaureat din epoca post-Funeriu se întinde un deceniu și mai bine de dolce far niente, în care orice filtru de selecție dispăruse. Bacalaureatul rămăsese un examen formal, de care trecea mai toată lumea, iar admiterea la facultate era o altă formalitate, de vreme ce numărul de locuri oferit de fabricile particulare de diplome devenise copleșitor de mare. Orice „emininke“ ori „loază“ avea în ghiozdan carnetul de student.
Atunci, într-o delăsare mascată de tot felul de reforme aparente, ce ascundeau adesea interese private, sistemul educațional de la noi s-a degradat accelerat la toate palierele. Acum se zbate să își mai revină, dar asta nu înseamnă că va și reuși.