„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Alte culori, de Orhan Pamuk, traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu, care va apărea în curând în colecția Biblioteca Polirom, Seria de autor „Orhan Pamuk“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Ca să fiu fericit, trebuie să-mi fac în fiecare zi câte puțin de lucru cu literatura. Fac această afirmație de parcă mi-aș cere scuze, mânat, totodată, de dorința de a lămuri situația în care mă găsesc. Știți cum este cu bolnavii care trebuie să ia zi de zi câte o lingură dintr-o anumită doctorie… Când am aflat, în copilărie, că bolnavii de diabet trebuie să facă în fiecare dintre zilele vieții lor câte o injecție pentru a putea duce o existență normală, la fel ca ceilalți, i-am compătimit nespus; m-am gândit că sunt pe jumătate morți. Dependența de literatură m-a făcut și pe mine să fiu „pe jumătate mort“, dacă trebuie să urmăm această accepțiune a termenului. Cred că și cei care afirmă că aș fi rupt de viață se referă tot la această ipostază a mea de individ „pe jumătate mort“. Putem s-o numim și stare de ființă „pe jumătate fantomatică“. Poate că sunt, într-adevăr, mort și mă străduiesc să readuc la viață trupul neînsuflețit care sălășluiește în mine prin mijlocirea literaturii. La fel ca în cazul leacurilor administrate cu lingurița ori prin injectare, literatura pe care trebuie s-o „ingerez“ eu zi de zi presupune anumite particularități și, pe de altă parte, o „doză“ apreciabilă, așa cum se întâmplă în cazul dependenților de droguri.
Înainte de toate, „marfa“ se cuvine a fi de calitate. Prin „calitate“ înțeleg autenticitate și forță. Un fragment de roman dens, intens, profund, convingător mă face mai fericit decât orice altceva și mă leagă de viață. Prefer, pe de altă parte, ca autorul lui să nu se mai afle printre noi. Înțelegeți de ce, nu-i așa? Pentru ca admirația sinceră pe care o nutresc față de el să nu fie cumva umbrită de cine știe ce invidie măruntă… În orice caz, pe măsură ce înaintez în vârstă, constat că cele mai bune cărți au fost zămislite de scriitori care s-au săvârșit din viață. Dacă nu au răposat încă, scriitorii aceștia minunați sunt, oricum, aidoma unor stafii. De aceea, când îi zărim pe stradă, ne cuprinde aceeași emoție pe care o încercăm când zărim o nălucă: nu ne putem crede ochilor și le aruncăm, curioși, câte o căutătură de departe. Puțini sunt curajoșii care se năpustesc asupra strigoiului spre a-i cere un autograf. Nu vă impacientați, căci în curând va muri și el și, în felul acesta, cărților sale le va spori valoarea!
„Doza de literatură“ pe care trebuie să mi-o administrez zilnic se transformă în cu totul altceva în cazul în care cel care o scrie sunt eu. Aceasta pentru că cel mai bun tratament, cea mai profundă sursă de fericire pentru cei aflați în situația mea este să poată așterne în scris o jumătate de pagină viabilă pe zi. Sunt douăzeci și cinci de ani de când scriu aproape zilnic, începând cu ora zece dimineața, stând închis într-o încăpere și așezat la un birou. Textele pe care am izbutit să le înfiripez și să le public în acest răstimp reprezintă chiar mai puțin decât suma tuturor acelor jumătăți de pagină cotidiene pe care le-am așternut pe hârtie în intervalul amintit. În plus, dacă trebuie să ne raportăm la valoarea cărților pe care eu le numesc „bune“, ele sunt marcate, foarte probabil, de o seamă de imperfecțiuni. Iată două motive majore de a fi nefericit!
Nu trebuie să mă înțelegeți însă greșit! Adevăratul dependent de literatură nu este chiar atât de superficial încât să se mulțumească cu farmecul, cu succesul sau cu numărul cărților pe care le scrie. El nu jinduiește după literatura respectivă pentru a-și salva viața, ci pentru a salva ziua pe care tocmai o trăiește. N-ați auzit niciodată de oameni care trag la măsea zicându-și că într-o bună zi vor vinde sticlele goale cu care se aleg în acest fel? Totul este să descoperi speranța care să te ajute să depășești acea zi, ba chiar, dacă „marfa“ este de calitate, să te binedispui și să te simți fericit.
Să vă explic ce sentimente mă încearcă în zilele în care nu izbutesc să scriu bine ori să mă rătăcesc printre paginile unei cărți bune, spre a afla consolare. Lumea ajunge, în scurt timp, să-mi pară de nesuportat, devine un sălaș mizerabil; cei care mă cunosc își dau seama imediat că și eu semăn cu ea. Mă gândesc că e totuna dacă trăiesc sau nu. Nu vreau să vorbesc cu nimeni și nimeni dintre cei care mă văd într-un asemenea hal nu-și dorește să stea de vorbă cu mine. O stare de spirit asemănătoare mi se strecoară, de fapt, oarecum în suflet în fiecare zi, între orele unu și trei, dar aș zice că m-am deprins să mă folosesc de scris, de cărți ca de un leac, așa încât o scot la capăt fără a reveni cu totul în trupul meu lipsit de viață. În situația în care nu-mi administrez vreme îndelungată doctoria cu miros de cerneală și hârtie, din pricina călătoriilor, a stagiului militar, a plății facturii la gaze ori a cine știe căror altor nimicuri, simt că nefericirea mă face să mă preschimb într-un soi de creatură din beton. Trupul nu mi se mai mișcă cum se cuvine, încheieturile îmi înțepenesc, mintea îmi stă în loc, iar sudoarea îmi miroase parcă altfel. Starea aceasta de nefericire poate să meargă și mai departe, căci viața e plină de pedepse menite să te îndepărteze de alinarea pe care ți-o oferă literatura. Participarea la o reuniune politică cu multă lume, pălăvrăgeala cu colegii pe culoarele școlii, o masă în tovărășia rudelor, la ceas de sărbătoare, conversația, de voie, de nevoie, cu vreun domn care umblă cu mintea prin cu totul alte sfere decât tine și pe care-l obsedează nu știu ce de la televizor… Pleoapele mi se îngreuiază brusc și mi se face somn în miezul zilei. Singura mea mângâiere prin tot soiul de locuri străine este să moțăi ziua-n amiaza mare, și aceasta pentru că nu-mi îngădui să mă întorc în camera mea și să fiu singur.
CARTEA
♦ „Subtile, delicate și nuanțate… Multe dintre aceste eseuri sunt reacții ale unui observator sensibil la micile plăceri și dureri ale vieții de zi cu zi.“ „San Francisco Chronicle“
♦ „O privire neașteptată în intimitatea vieții scriitorului. Cele mai mărunte momente cotidiene sunt evocate în fragmente de o rară frumusețe.“ „The Independent“
♦ „Pamuk a dezvăluit mai mult despre sine decât a intenționat.“ „The Times Literary Supplement“
♦ „Orhan Pamuk ia lumea pe care credeam că o cunoaștem și o aduce la viață… El a devenit unul dintre acei scriitori pe care atât Occidentul, cât și Orientul și-i pot numi ai noștri.“ „The New York Times“
AUTORUL
Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, și a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră și Cevdet Bey și fiii săi, într-un cartier înstărit din Nișantaș. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăște să devină romancier; trăiește retras în apartament și începe să scrie. Cu excep-ția unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani și nu a avut niciodată altă meserie. Cărțile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roșu, a câștigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primește Premiul Nobel pentru Literatură.