Omul are pe pământ de îndurat nu doar istoria celorlalți oameni, ci și istoria personală.
După o vârstă, anii devin și o contabilitate a celor care ne pleacă. Mereu sunt mai mulți cei care ne pleacă. Nu mi-a murit nimeni și nu mi-am pierdut iubirea.
Toate morțile din 2019 mi s-au reportat, ceea ce îl face un an bun. Iar dacă eu scriu acest text, iar dumneavoastră îl citiți înseamnă că am supraviețuit toți, ceea ce s-ar putea să nu fie tocmai puțin.
În 2019 am continuat seria cărților despre copilărie, am publicat Și fericirea era obligatorie și Nu mai suntem nemuritori. Am continuat și să-mi antologhez publicistica și am ajuns deja la Baricadele IV. Am început cărți noi, care au altă muzică. Am scris prima mea piesă de teatru.
Mult mai mult, însă, am citit. Am descoperit (foarte târziu, să-mi fie rușine) doi scriitori extraordinari și îi las aici mărturie pentru alții care, de asemenea, n-au avut până acum noroc: Sei Shonagon, o scriitoare japoneză de acum o mie de ani, și poetul american Edgar Lee Masters. Pentru mine au fost lecturi decisive, lecturi de răscruce, au schimbat ceva în ordinea interioară a lucrurilor, nu mai sunt la vârsta revoluțiilor, dar încă pot să duc o reformă radicală. Sei Shonagon și Edgar Lee Masters m-au reformat, atât cât mai puteam fi reformat.
În ciuda previziunilor, ziarele tipărite au continuat să apară, iar eu să scriu în ele, ceea ce este, totuși, o bucățică de fericire. Sunt puține bucurii pe lume ca aceea de a nu părăsi o corabie care naufragiază. Să rămâi să mori cu prima (și ultima) ta meserie – e un destin romantic, îmi place.
Mi-am început (după zece ani de amânări) doctoratul. Am continuat și să umblu pământul și am văzut pentru prima dată Andaluzia, Gibralatarul, Danemarca, Norvegia, Marocul. Am revăzut Londra și Parisul, Dublinul și Barcelona și Coasta de Azur și Palestina și Israelul și chiar Belgia. Am ajuns până în Belfast și m-am recules la amintirea lui George Best. Am dus viața pe care mi-am dorit mereu să o duc. Am rămas nomad.
Am scris reportaje, am făcut interviuri și editoriale, specii tot mai vechi și ele. Am îmbătrânit și nu e cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla. Am făcut lucrurile mai încet și mai rar, fără grabă și cu mai mult sens. Am adunat amintiri din care să trăiesc și mai departe.
Am văzut filme de cinema și mi-a rămas gândul la It must be Heaven, care tot o călătorie interioară trebuie că e.
Mi-am regăsit, într-o casă de la țară, după mai bine de douăzeci și cinci de ani, discurile de vinil din copilărie și mi-am reascultat maeștrii: Bob Dylan și Leo Cohen și Freddie Mercury și Michael și domnul Bowie și Johnny Cash și Rolling Stones și Pink Floyd. Am constatat cu bucurie că și după un sfert de veac aceeași muzică mă poartă prin lume. M-am trezit conservator, fără să fiu în contra progresului.
Nu mai am de multă vreme nici o așteptare de la viitor. Nu am așteptări nici de la 2020, am o vârstă de mijloc, bună pentru melancolie, nostalgia mi se potrivește.
Visez – asta e altceva. Visez la Egipt și la Liban și la Japonia și să câștig la loterie, ceea ce n-aș putea spune că nu vă doresc de asemenea.
Să fim sănătoși, prieteni dragi, să supraviețuim, și poate chiar să trăim. Așa să ne ajute Dumnezeu, așa să ne ajutăm.