Când citești, pe o listă de prezentare sau pe un site de distribuție online, alăturatele cuvinte „Yuri Gagarin space rock psyhedelic rock“, mintea-ți zboară automat la vreo trupă rusească.
Precizarea vine imediat și risipește umbra erorii: „Swedish rock, Gothenburg“. Dar nu poți avansa în decriptarea îndoielii, oricâte „surse“ de informare ai consulta. De ce vor fi ales băieții ăștia suedezi numele rusului (desigur, primul om în spațiul cosmic, dar și primul cosmonaut mort de beat, într-un accident de automobil!) drept titulatură de formație? Se poate fredona (ori lălăi) pe tema rockului spațial + omagiul cuvenit pământeanului care etc. etc. Cel puțin trei dintre componenții trupei vorbesc despre o asemenea legătură. Mi se pare cam simplistă ideea. Greu de înțeles fascinația pe care culturile și popoarele mari o exercită asupra celor mici. Totuși, cultura și muzica pop-rock suedeze nu sunt chiar ceva de neglijat; ba, dimpotrivă! Poate că asprele neamuri nordice, aflate pe cale naturală de restrângere numerică, au fantezii (pro)creative cu mai viguroasele nații de la sud? Fenomenul se observă și la danezi, finlandezi, norvegieni. Și nici germanii nu sunt feriți de asta, vezi chestiunea imigranților aduși pentru amalgamare. Nu mai insist pe subiecte controversate. Muzica, însă, aceea care contează în relația fiecărui individ cu sinele și cu eternitatea, nu poate fi dezlipită de humusul sociopolitic mai înainte de a fi integrată unui curent artistic oarecare.
Cinci băieți crescuți în orașe diferite din Suedia cea plină de muzicieni virtuozi s-au dedicat activităților muzicale, căpătând experiență prin trupe obscure cu orientări preponderente ultimelor trei decenii și mediului urban supertehnicizat: doom, speed-metal, punk, heavy etc. Foarte lucizi, nu și-au propus, încă, să cucerească lumea, așa cum a făcut-o trupa care le-a marcat copilăria, Europe. Basistul Leif Göransson spune undeva: „Zilele de vis ale rockstarurilor au trecut, dar mie îmi place să fac parte dintr-o formație și să creez muzică“. O atitudine similară au și ceilalți din cvintet: Christian „Crille“ Lindberg, chitară solo; Jon Eriksson, chitară ritmică; Robin Klockerman, claviaturi, sintetizatoare, efecte FX; Stefan „Steffo“ Johansson, baterie, percuție. Cum am învățat în ultimii 70 de ani că le stă bine unor suedezi puși pe treabă, din 2012, de când au început să activeze împreună sub sigla cosmonautului, muzicienii, perfecționiști, au înregistrat doar trei albume de space-rock, fără partitură vocală. Ștanțate și pe suport de vinil, chiar dacă numărul de exemplare este minimum în condițiile de piață actuale, băieții preferă să-și vadă discurile în formatul consacrat. Bineînțeles că nu refuză nici o cale de distribuție a muncii lor și nici fleacurile promoționale, gen tricouri, insigne etc. Marketingul pare să fie în ADN-ul suedezilor!
Apropo: conștienți că nu pot împiedica transmiterea ilegală de fișiere audio cu muzica proprie, nici nu condamnă această practică, deoarece mediul digital permite „circulația“ multor trupe cărora le este refuzat accesul pe marile scene, fiindcă n-au contracte cu mogulii showbiz.
Revenind la muzica în sine, invocatele influențe Hawkwind, Nektar sau Eloy pălesc dacă pun alături o trupă din Astrahan, despre care am scris aici: Vespero. Mi-a fost imposibil să fac abstracție că texturile sonore seamănă atât de mult, încât urechea mea abia putea să le deosebească. Nu e furt, ci un soi de disperare mută, indusă de raportarea aproape identică la timp.
Ambele trupe drenează frica existențială, angoasa și extazul. O fi ceva spațial sau ceva care traduce infinitul pe măsura simțurilor umane. Și cum poți vorbi despre ce nu poate fi vorbit?
The Outskirts of Reality (2020, K-2/ Sound-Effects) se numește cea mai nouă tentativă de abordare a necunoscutului întreprinsă de suedezi. La fel ca „tutorele“ lor sovietic, băieții zboară fără să știe dacă se pot întoarce…