În fine, după aproximativ un an (fără 46 de zile!), a plouat și la mine în curte, scutindu-mă de irigatul grădinii pentru vreo săptămână, cel puțin!
Bucuros n-am fost dintru început, deoarece, în buna tradiție a desfășurărilor atmosferice băștinașe, primele picături au semnalat defecțiunea liniei electrice aeriene. Apoi, la izolatorii crăpați a pătruns apă, echipamentul de protecție a funcționat, localizarea & reparația – chestii migăloase… Și-am beneficiat de-o noapte ca-n vremurile comuniste, când repetata „luare“ a curentului se numea economie de resurse, nu consum responsabil, țelul ONG-urilor dedicate azi salvării planetei. De parcă salvarea ar fi posibilă, cu atâta omenire căpiată de lăcomie sau de foame!…
Cer scuze că-n pasajul introductiv mi-am resuscitat cunoștințele de fost energetician, operator al S.E.N., dar n-am izbutit să diger ceva ce, desigur, ține de domeniul tehnologic. Dacă n-am suferit (încă?) de covid, am fost lovit de întrerupere fix în moalele inspirației: tocmai scriam, cu fereastra intenționat deschisă! Și pentru că scrisul pe hârtie s-a dovedit dificil de practicat la lumina lanternei reîncărcabile, am adormit.
Șiroitul ploii, bubuiala tunetelor, lubricul foșnet al vegetației s-au armonizat într-o muzică mai plăcută și mai odihnitoare decât – oare cum de mi-au fulgerat sinapsele? – murmurul braziliencei Astrud Gilberto în piesa care a scos-o din anonimat, The Girl From Ipanema. Iar dacă suporți odihnitoarea simfonie a ploii, cum să reziști șoaptei vrăjite a femeii care îți cântă despre ce n-ai știut vreodată că te atinge la simțire? În fond, cam despre asta „e vorba“ în muzică, fie ea de orice gen, cult sau popular.
Dimineața, m-am trezit (revenise curentul!) cu dorința confuză să ascult jazz. Nu era întâia oară la vreme ploioasă; am pățit-o și-n anii trecuți, am și scris, parcă, o dată. Bine, dar ce se pupa cu starea indusă acum de țârâiala umedă, mai degrabă caldă, decât rece? Orice, numai jazz!
Și jazzul a chemat alcoolul, și dispoziția s-a prelungit lent într-o stare antologică pierdută-n depărtări neclare. „Baleiajul inspirațional“, inevitabil, mi-a tăiat găsirea subiectului pentru textul de față. Plângându-mă de letargie „duhovnicului“ (primul meu lector!), am primit sugestia să scriu despre femeile care cântă jazz. A fost o potriveală ce nu mă miră, deseori gândim identic, deși ne deosebim parțial. Cunoștințele despre jazzmenițe fiindu-mi la nivelul amatorului nepretențios, abia după al doilea pahar de… ceva cu gheață am găsit discul potrivit. Evident – și ușor suspect! –, era Astrud Gilberto, în seria Jazz Masters, consacrată de PolyGram Records recuperării hiturilor produse la Verve, legendara firmă a lui Norman Granz. CD-ul e publicat în 1993. Nu știu cum va fi ajuns, doi-trei ani mai târziu, prin buticurile bucureștene, unde-mi cheltuiam pe „prostii“ dintr-astea jumătate din faimosul și invidiatul salariu câștigat la RENEL.
Povestea solistei e una dintre cele adorate la Hollywood: o necunoscută devine vedetă din întâmplare. N-o rezum, o știți. (Dacă nu, găsiți fără pic de osteneală.) Reascultând compilația (admit: poate pentru a doua sau a treia oară într-un sfert de veac!), mi-am dat seama că vocea și ritmurile îmi sunt nesuferit de cunoscute! Cred că pe la sfârșitul anilor ’60 și începutul deceniului următor auzeam siropoasa muzică pe unde vream și nu vream, încât mi s-a infiltrat în creier ca praful de chinină în sângele exploratorilor europeni aventurați la tristele tropice. Să mă las legănat de triluirea lui Astrud, ca-ntr-un hamac agățat sub palmieri, mi s-a părut prea sufocant, prea uleios. Așa că am oprit CD-ul și-am pornit PC-ul.
Iar aici am găsit discul săptămânii: Die Kreatur – PanoptiKum (2020, Nuclear Blast). Un fel de Udo Jürgens acompaniat de niște imitații Rammstein. Și m-am trezit la realitate. Să vă doresc, să nu vă doresc…?