„Nu sint in conflict cu MNAC. Am criticat modul de constituire, amplasamentul si aroganta acestei institutii nationale de stat cu lifturi de sticla. Dupa aia, pentru mine subiectul a iesit de pe lista prioritatilor.
In 1997, ca urmare a unui interviu publicat in «Cotidianul» si care se intitula «Daca as fi presedintele Uniunii as desfiinta-o», la UAP s-a propus excluderea mea, neintimplata pentru ca ar fi fost o premiera in stare de libertate (ca in comunism, cum plecai cum te radeau). Interviul era dat dracului, dar nu propunea distrugerea, ci reforma radicala a institutiei.
Atelierul meu apartine UAP si in afara de sinceritate critica datorez Uniunii si o minimala solidaritate. Am simpatie fata de orice creator tinar sau batrin, peisagist sau videoartist care se zbate in tranzitie. Daca nu mai particip la activitatile UAP, nu mai dau din gura despre UAP. UAP trebuie sa se reformeze daca vrea sa reziste, dar tare mi-e teama ca daca va disparea, muzeelor si directorilor n-o sa le pese nici cit negru sub unghie unde vor produce artistii arta sau estetica relationala.
In 1996 am organizat cu Lia primul Atelier deschis din Romania, cind orice om de pe strada a putut intra, vizita, discuta si bea o cafea in atelierul nostru, de dimineata pina la miezul noptii, incontinuu, timp de citeva zile. De atunci atelierul a fost «deschis» unor multitudini de evenimente, de la mese rotunde, prezentari video, dezbateri pina la transmisii TV sau concerte. Cam de prin 1992, de cind l-am primit, atelierul a functionat ca o platforma intelectuala pentru artistii care faceau o arta de cercetare sau experimentala, tineri sau maturi, romani sau americani, unguri, ieseni, timisoreni, noi sau old media. Acolo a fost sediul Arhivei de arta contemporana si, mai apoi, Centrul pentru analiza artei. Pe scurt, am folosit spatiul si UAP-ul intr-un mod creativ si mai ales altruist.
Pe scurt, daca n-as avea ce face si nu m-ar invita nimeni nicaieri, m-as apuca si eu de dat lectii in stinga si in dreapta. Mai ales in dreapta.