De pe surse, știam că autoritățile locale discutau despre o serie de restricții pentru oraș. Ședința era programată pentru luni, 5 octombrie, și, privind la numărul de îmbolnăviri din ultimele zile, era limpede că ceva trebuie făcut. Se depășise indicele de 1,5 la mia de locuitori, era 1,61 (în oraș, și chiar mai mare în anumite localități din zona metropolitană).
Stăteam deci cu ochii pe comunicatele oficiale, să văd care tipuri de activități se restrâng. Imediat, de a doua zi. Aici cred că se putea proceda mai predictibil, ședința ar fi putut avea loc vineri, de pildă, iar decizia să intre în vigoare luni, pentru a avea câteva zile (fie ele și de weekend) pentru reorganizare. Adică mai pe așezate. Anunțul s-a diseminat pe la ora 18, referirile lui vizând restaurantele și sălile de spectacole/ concerte. Nu-mi venea să cred că limitările vizează doar aceste activități.
O să spuneți că sunt subiectivă, da, îmi asum, sunt. Dar am și capacitatea de distanțare critică ca să argumentez că nu cele câteva instituții de cultură vizate (cu câteva sute de oameni cu educație cel puțin peste medie, care poartă mască, sunt distanțați stând pe scaune la 2 m între ele) conduc la creșterea numărului de bolnavi COVID-19. Și mai vin cu un argument ca să previn suspiciunile de subiectivism. În Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, pentru fiecare eveniment aveam soluții de backup.
Activitatea culturală este apreciată ca periculoasă
Marți, 6 octombrie, și miercuri, 7 octombrie, ar mai fi fost patru evenimente cu public. Le-am mutat online, deci decizia nu ne-a afectat major. Dar mă întreb dacă decidenții au privit atenți spre ce se întâmplă în piețele agroalimentare, în mijloacele de transport în comun, în zonele de la intrarea/ ieșirea din școli, în policlinicile unde e aglomerația de pe lume, iar masca e purtată de fiecare cum crede (sub nas, sub bărbie, în geantă, la oglinda retrovizoare). Setul de măsuri, luat ulterior și la București pe raza metropolei care se află în topul molipsirilor mai tot timpul, nu va avea efecte, întrucât sursa nu se află în sălile de spectacole și concerte.
Cum ziceam, nu cred că suspendarea activităților culturale, inclusiv cele în aer liber!, va avea efect asupra numărului de cazuri COVID-19. FITPTI nu a suferit din cauza recentelor decizii, s-a adaptat. Cei care au pierdut în plan afectiv sunt spectatorii, privați de legătura emoțională directă cu artiștii. Ceea ce mă îngrijorează (și, da, mă și irită) este realitatea că activitatea culturală este apreciată ca periculoasă și, în consecință, printre primele restricționate. Infinit mai riscantă este nerespectarea regulilor sanitare la nivelul comunității și trecerea ei cu vederea. O regulă este o regulă, e unanim obligatorie, iar încălcarea ar trebui urmată de consecințele prevăzute legal. Și, dincolo de pandemie, cultura trebuie așezată pe primele poziții de importanță socială, ea modelează oamenii.
Dincolo de toate acestea, ediția a XIII-a a fost una reușită. Ne-am adaptat la imprevizibil, eram pregătiți să o facem. Am fost, de câteva luni, cu degetele-n priză, iar secvența de predictibilitate de 14 zile s-a comprimat în a doua parte a evenimentului la cea trepidantă „de azi pe mâine“. Am deslușit mai în profunzime tainele online-ului, descoperind din mers, ghidată de mai pricepuți decât de mine, algoritmii Facebook, Instagram, YouTube, o lume în care eram familiarizată ca utilizator, dar am devenit și autor de content. Știu: „Dacă primești ceva gratis, înseamnă că tu ești produsul!“. Am comunicat cu ceilalți în toate manierele posibile: e-mail, Mess, Insta, WhatsApp.
Birocrația noastră e infernală, descurajantă și energofagă
Participarea publicului ne-a depășit așteptările. La evenimentele live a fost plin, atât de plin cât e îngăduit de normele sanitare în vigoare. La cele online, în ciuda saturației de realitate virtuală din perioada pandemică (școală, cursuri, telemuncă), numărul de vizualizări și impactul contorizate arată foarte bine. În top s-au plasat spectacolul Teatrului Act, N-ai tu treabă (regia Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș în rolul principal), o recitire în cheia actualității și a ironiei caracteristice stilului lui Dabija, pe un text de scenă imaginat de Cătălin Ștefănescu.
Flancat de aproape de Cenușăreasa lui Silviu Purcărete. Nu cred să știe prea multă lume că regizorul român cunoscut în întreg mapamondul a lucrat un spectacol cu păpuși, la Teatrul „Țăndarică“ din București. Deși momente care amintesc de arta animației revin în multe dintre creațiile realizate. Într-unul din rarele interviuri pe care le-a dat spunea că, pe fond, a face teatru cu Victor Rebengiuc sau cu o păpușa e, în esență, același lucru. A imaginat Cenușăreasa în stilul lui: adaptând, rescriind, pe muzica lui Rossini.
Despre avatarurile financiar-contabile aș putea scrie un volum întreg. Birocrația noastră e in-fer-na-lă, descurajantă și energofagă. Hârtii care să justifice alte hârtii, care se referă la alte hârtii: cereri, referate, note justificative, rapoarte de predare-primire, rapoarte de activitate, note explicative, de nu le mai știi numărul și care se bat cap în cap în privința utilității. Sufocante, efectiv!
O aventură de dată mai veche e cea a codurilor IBAN. Participanții din străinătate, cei din zonele non-UE, nu au coduri IBAN, iar viramente bancare internaționale nu pot fi operate fără acest indicativ. Nu vreți să știți câte complicații trebui descâlcite de departamentul de specialitate.
Of, și aș mai avea ceva de scris în jurnalul meu, dar nu pot. E o serie de întâmplări savuroase, in progress încă, dar despre care nu ar fi deontologic să relatez acum. O voi face, prompt, când filele acestui jurnal și ale celor din anii precedenți vor deveni o carte. Ca să cresc tensiunea, vă zic că e ca la Intelligence Services. Deocamdată le secretizez, dar le scot la iveală odată și odată. Toate le vremea lor!
1 Trackback