Pentru sanatatea mintala a cititorilor acestui articol, trec de la persoana a II-a la persoana I si constat ca ma aflu intr-o mare incurcatura, pentru ca nu stiu cu ce sa incep. Cu Shine a Light, documentarul plin de energie si glamour rock al lui Martin Scorsese despre The Rolling Stones, proiectat in simandicoasa sala a Teatrului National, unde mai multi spectatori si-ar fi dorit sa tisneasca de pe scaunele de catifea pe culoarul care duce spre scena, dansind ca si cum ar fi stat chiar in primul rind la concertele de la Beacon Theater din New York?
Sau cu Shakespeare colt cu Victor Hugo (r: Yulene Olaizola, Mexic, 2008), cistigatorul Trofeului Transilvania? Da, sa incep mai bine cu Shakespeare…: un documentar cald si intim, sub forma unui dialog intre nepoata (regizoarea) si bunica (o fosta actrita, cabotina si histrionica, teribil de simpatica) despre un personaj misterios care a locuit o vreme in casa bunicii. Desi enigma ramine fara solutie, Shakespeare… ii face spectatorului sau un cadou neasteptat: ii demonstreaza (cu numai 600 de dolari, cit a costat filmul) ca are intotdeauna la indemina povestile fascinante ale familiei sau prietenilor lui si ca trebuie doar sa provoace abil istorisirea, pentru ca si cea mai banala anecdota sa se transforme intr-o-mie-si-una-de-nopti fermecatoare.
Filme de cinci stele
In afara de filmul Yulenei, alte doua au mai primit de la mine cinci stele (publicul a votat constiincios la iesirea din sali, in asa hal de constiincios, incit, din 200 de filme, cel mai iubit a iesit Cuibul de viespi – prafuit, respirind greoi din 1986 si pina acum, urmat de Nunta muta – candidat la cel mai prost film romanesc al anului, si de Om Shanti Om, o productie autentic bollywoodiana. Topul asta ar trebui sa ne mai tempereze bucuria miilor de bilete vindute si sa ne faca sa ne dorim mai putini spectatori, dar mai greu impresionabili si cu o cultura cinematografica minima).
E vorba de Delta si de Calea lactee, doua productii unguresti. Delta, regizat de Kornel Mundruczo si venit direct de la Cannes 2008 cu premiul FIPRESCI, e o rescriere picturala si intensa a unei tragedii antice (iubirea incestuoasa dintre frate si sora, blamata de comunitatea arhaica a unui sat din delta). Am vazut Delta de doua ori si era cit pe ce sa-l vad si a treia oara, daca, in ultima zi, nu m-ar fi ajuns si pe mine oboseala de-atitea filme.
Tot in ultima zi, de la 10.30 dimineata (un act de nebunie, desigur), am fost la Calea lactee (r: Benedek Fliegauf), cistigator al Leopardului de Aur la sectiunea Cineasti del presente in cadrul Festivalului de la Locarno. Tejut e o bijuterie cinematografica perfecta, noua planuri-secventa in care (sau in afara carora) se intimpla lucruri inexplicabile, pe care esti chemat sa le pui cap la cap, sa le inventezi sau pur si simplu sa le savurezi ca atare.
Boogie trebuia premiat
Din seria filmelor prezentate in cadrul Zilelor filmului romanesc, juriul special a ales sa premieze Podul de flori, documentarul foarte bun (amuzant uneori, alteori emotionant) al lui Thomas Ciulei despre o familie din Republica Moldova (mama e plecata de ani buni la munca in afara, iar tatal are in grija trei copii). Si a ignorat inexplicabil Boogie, cel mai nou film al lui Radu Muntean (care, din pacate, va putea fi vazut in cinematografe de-abia din septembrie). Boogie trebuia premiat in primul rind pentru ca e o poveste tandra a maturizarii, pentru ca e, clar, cel mai bun film romanesc al anului, apoi pentru ca are un scenariu foarte bine scris si, in fine, pentru ca Dragos Bucur face un rol extraordinar (obligindu-ma aproape sa empatizez cu personajul lui, si nu cu cel al Aneimaria Marinca, mai discreta de data asta). O mentiune speciala (si un premiu pentru debut) primeste Elevator, un proiect realizat de George Dorobantu, pe un scenariu de Gabriel Pintilei, cu fenomenalul buget de 200 de euro, doi actori foarte tineri si liftul de la Odeon. Mi-ar placea ca filmul asta low-cost sa intre la un moment dat si in cinematografe, dar ma tem ca cer deja prea mult.
Despre glaciala si hiper-profesionista Catherine Deneuve, despre satira sarita de pe fix Viva, despre gala de inchidere extrem de francofona, despre una din cele mai bune petreceri la care am fost in ultmii ani sau despre cum am tradat intr-o seara festivalul si-am mers la teatru (deh, era Unchiul Vanea al lui Andrei Serban) – despre toate astea, si multe altele pe linga, as mai scrie. Dar inchei cu Von Trier in minte, care zicea ca un film trebuie sa fie ca o piatra care iti ramine in pantof. Daca asa stau lucrurile, atunci TIFF-ul mi-a umplut pantofii de pietre si nu pot decit sa-i fiu recunoscatoare pentru asta.