„Tocmai am dat primul meu interviu in limba romana, si pentru o televiziune.” Asta spunea Atilla Bartis cind am intrat miercuri, 11 iunie, in Clubul Taranului, de la Muzeul Taranului Roman, unde urma sa fie un fel de lansare+reading, si am trecut pe linga el. Pentru cine nu stie inca, Atilla Bartis s-a nascut in Romania, in 1968, la Tirgu-Mures, de unde a plecat in 1984 impreuna cu familia, pentru a se stabili in Ungaria. Un traseu asemanator a avut si Gyorgy Dragoman, doar ca el este cu vreo zece ani mai tinar. Tihna este primul roman al lui Bartis tradus in limba romana, la Paralela 45, iar Plimbarea este primul lui roman punct. Adica romanul lui de debut, aparut in 1995, si publicat acum de Polirom. A mai publicat si un volum de proza scurta, Tihna i-a fost ecranizat, dar adaptat si pentru scena, cu un alt titlu – Mama mea, Cleopatra –, e fotograf.
A venit apoi Simona Sora care mi-a spus, scurt: „Am luat din fata blocului sapte pisoi. Mi-a fost mila de ei, nu stiu ce a fost in capul meu, am ajuns mama de pisici. Ajuta-ma”. (Deci: stiu ca sinteti interesati, am inteles ca sint superbi, lasati un mesaj mai jos si va caut eu.) Ne-am mai strins citiva, am telegrafiat informatii cu Adela Greceanu (Si, ce-ai mai citit? L-am citit pe Tomese. Eu pe Dragoman. Mi-a placut foarte mult. Eu inca nu, dar cred ca o sa-mi placa mai putin decit Bartis, spune Adela, fana a Tihnei), baietii si-au aranjat o miuta postlansare in curtea muzeului, pentru ca Luca, pustiul lui Filip Florian, venise cu mingea la sacosa.
„Este prima data cind citesc in fata unui public din acest roman”
Inauntru, frig. Ma rog, poate am eu o problema cu aerul conditionat, dar aici cititi punctul meu de vedere. Asa ca frig si bezna. Dupa ce baietii de la tv si-au strins catrafusele si au intins-o, am ramas intr-o aproape bezna. Nu exista microfoane. Speram cu totii ca se va auzi, dar primul care vorbeste, Vasile Ernu, trece delicios de departe de urechile mele. „Lasa, ca-ti povestesc ce-am spus dupa lansare.” Atilla se pregateste sa citeasca un fragment – care s-a dovedit fragmentel, adica doua-trei propozitii – din Plimbarea, romanul sau de debut, in limba maghiara. „Incerc sa trec peste emotii, este prima data cind citesc in fata unui public din acest roman.” Se aude acceptabil, dar nu inteleg nimic. Ma intorc spre R., care a citit deja Tihna si acum s-a apucat si de Plimbarea, si-l intreb daca a identificat fragmentul. Nu se aplauda. Intre timp, ajunge la MTR si cel mai fraged consumator de Atilla Bartis – Hello, Marc! – care se da huta in… nu stiu cum se cheama, ca nu e nici pat, nici carut, lui minuscul.
Iulia Popovici citeste un fragment, in limba romana de data aceasta, tot din Plimbarea. Matei Florian, al carui frate, aflat acum la Venetia, este prieten foarte bun cu Bartis, spune doua-trei cuvinte despre cum au incercat ei, fratii Florian, sa-l convinga pe Bartis ca Steaua e o echipa de cacao, in timp ce Dinamo e una adevarata si ca il invidiaza pe Filip pentru prietenia cu Bartis, pentru ca el nu s-a putut lauda niciodata cu un prieten care sa stie sa traga cu arcul si sa aiba un cutit atit de lung. Baietisme…
In Plimbarea, abia dupa doua sute de pagini afli sexul naratorului
Simona Sora spune ca in timp ce citea Plimbarea i s-au intimplat citeva lucruri stranii. Nu mentioneaza episodul „cei sapte pisoi”, dar eu stiu ca se refera si la ei, mai ales ca Plimbarea incepe cu „Aveam vreo sapte-opt ani cind am vazut pentru prima oara cum cad pisicile in picioare”. Mai spune cite ceva despre carte, dar e totusi mult prea departe de mine.
Are grija Iulia Popovici sa repete esentialul cu o voce mai puternica, adica poanta din Plimbarea. Daca va numarati printre cei care nu incep o carte cu finalul ei, ar fi bine sa va opriti aici. Poanta e ca, in Plimbarea, abia dupa doua sute de pagini afli sexul naratorului.
„La inceput, personajul a fost baiat. Am lucrat mai bine de trei ani la acest roman si la un moment dat am simtit ca ceva nu e in regula. Si intr-o dimineata am luat hotarirea sa devina fata”, spune Bartis. Adauga: „Am plecat in ’84 din Romania si prima oara m-am intors in 1990. Atunci mi-am vizitat unchiul de la Timisoara si am aflat ca am avut o sora, despre care mama nu mi-a vorbit niciodata si care murise la trei ani”. A mai spus ca la inceput scria poezie, dar cind l-a intilnit pe Istvan Kemeny, poet, care avea sa-i devina cel mai bun prieten, s-a lasat. Iar in timp ce scria Plimbarea citea Fratii Karamazov. „Cind i-am dat lui Istvan manuscrisul, mi l-a inapoiat, spunindu-mi: «Ai ajuns la pagina 20 din Fratii Karamazov».”
Mai pierdem vremea pe terasa la MTR. Bartis da citeva interviuri, noi punem mina pe albumele foto Mediafax 2006, luam si pentru prieteni. Dupa interviuri, cind vine la masa noastra, Bartis, care intre timp a primit si el un astfel de album, vazind o stiva de patru in fata mea, este convins ca eu i l-am daruit. Nu am timp sa-i explic ca, pur si simplu, se luau de la iesirea din Clubul Taranului. Observ ca are pe reverul sacoului de in o broasca de argint. Cind am ajuns acasa, m-am apucat de Tihna.