Daca imi amintesc bine, propunerea a fost a mea. Eu am mers pe o sintagma pe care o aveam in limbajul epocii la noi: "tovarase de drum" sau "tovarase de munca si viata" erau sotiile, fie ca erau sau nu membre ale Partidului Comunist.
Aceasta sintagma sugereaza cumva doua lucruri: pe de o parte, faptul ca femeile erau angrenate si in mecanismul acesta din epoca, iar pe de alta parte, sintagma sugera o plasare oarecum in plan secund a femeilor. Ca si in cazul pomenit de tine cu intelectualii, tovarasele de drum erau tovarasele cuiva care era un pic mai important, ale celui care deschidea drumul. Iar lucrurile stateau invers. Chiar daca, oficial, drumul era deschis de liderii comunisti, greul era dus mai degraba de tovarasele de drum ale tovarasilor.
Ati luat in calcul de la bun inceput mai degraba povestile marunte, de zi cu zi, decit povestile cele mari, tragice si despre care s-au scris nenumarate carti si s-au facut numeroase filme.
Noi ne-am gindit sa lasam autoarelor o marja cit mai mare de miscare – si astfel era mult mai lejer sa mearga pe linia autobiografica. Am optat pentru autoare din sfera umanista, intelectuale, obisnuite cu scrisul, pentru ca de obicei scriitorii incearca sa dea si un fel de viziune de ansamblu, iar literatura are aceasta valoare.
Fiecare text din acest volum abordeaza comunismul dintr-o anumita perspectiva, una usor ironica sau autoironica. Ce crezi ca le-a facut pe autoare sa vrea sa abordeze textele in maniera aceasta?
Eu m-am gindit la un moment dat ca ar putea fi vorba si de distanta in timp, dar s-ar putea sa fie si o atitudine „exorcizatoare” a perioadei respective. Oricum, nu iti vine foarte usor sa iti plingi de mila, desi multe dintre lucrurile descrise acolo sint dure, tragice altadata.
Si atunci nu ai altceva ce face decit, cum spune Simona Popescu, sa iti rizi de mila.
Da, cumva sa te salvezi prin ris.