Drept sa iti spun, initial nu ma gindisem la O zi din viata lui Ivan Denisovici, cum mi-a spus mai tirziu Radu Pavel Gheo. Era mult mai simplu de atit. Pur si simplu, in anii aceia '80, cind nu aveai ce vedea la Televiziunea Romana, noi, pustii ieseni, ne uitam la TV Moscova, TV 1 si TV 2, si mai putin la televiziunea Chisinau, pentru ca programul lor era mai putin ofertant.
Erau anii Perestroikai si rusii dadeau niste programe formidabile, dadeau muzica rock, filme – din pacate traduse, se suprapunea vocea rusului cu vocile actorilor americani sau englezi. Aveau emisiuni foarte incitante si eu aveam noroc ca mama mea, care este absolventa de rusa, imi traducea foarte mult. Si cred ca din acest motiv, ca ne uitam mereu la rusi, mama imi spunea in gluma Alina Viktorovna, pentru ca pe tatal meu il chema Victor. De la Alina Viktorovna am pornit si am incercat sa concentrez intr-o singura zi citeva experiente din viata unei adolescente din anii ’80.
Povestea ta acopera intr-adevar o zi banala si totul se desfasoara in jurul hainelor pe care urmeaza sa le porti la o petrecere.
Cam asa ceva. Cind a aparut cartea, citind textele celorlalte autoare, m-am gindit ca as fi vrut ca si textul meu sa fie putin mai grav. Suna destul de frivol, pe linga celelalte probleme grave cum ar fi fuga dupa mincare, greutatile in gospodarie, avorturile.
Eu nu l-am perceput deloc ca fiind frivol.
Erau probleme serioase pentru virsta aceea, asta vreau sa spun, si dintr-o minima onestitate nu am putut sa scriu altfel. Ca sa scriu, am scotocit dupa jurnalul meu din anii aceia si acesta era tonul. Asta ma interesa la vremea aceea, asa cum il intereseaza pe orice adolescent de pe lumea asta: petreceri, haine si intilniri cu sexul opus. Asta eram.
Mie mi-a placut foarte mult abordarea ta, pentru ca dincolo de ceea ce ai spus ca ar putea fi interpretat ca fiind frivol, eu am simtit vorbindu-se despre lucruri mult mai grave in acest text: despre uniformizare, despre frigul din scoli, despre dirigintele care nu va lasa sa stati imbracati la ore. Sint multe alte amanunte dincolo de cele ce te fac poate uneori sa citesti cu zimbetul pe buze, care pomenesc despre momente grave si care ii trimit inapoi, in propriile amintiri, pe cititorii care le-au trait.
Da, asa este. De fapt, tonul meu a fost asa, mai „viva la discoteca”, mai frivol. Intr-adevar erau niste realitati grave, dar nu le simteam la ora aceea astfel. Spuneai de uniformizare. Asta era problema. Eram niste fete de 15, 16, 17 ani si incercam cu disperare sa ne imbracam frumos, sa ne spalam, pentru ca era o problema majora spalatul.
Este momentul cind se manifesta cel mai puternic dorinta de afirmare a personalitatii, a individualitatii, cind fiecare adolescenta trebuia sa fie deosebita si intervenea uniformizarea.
Deosebita si nu chiar. Cred ca dorinta de a fi deosebit intervine putin mai tirziu. In perioada adolescentei, iti doresti sa fii deosebit pentru sexul opus, sa spunem, dar ai cumva instinctul acesta de haita, vrei sa te integrezi intr-o gasca; daca cei din gasca ta au blugi, vrei si tu cu disperare sa ai, vrei sa porti aceleasi lucruri si sa ai aceleasi gadgeturi pe care le au si ei. Adolescentii incearca sa isi manifeste apartenenta la un grup. Colegii mei de scoala nu erau cu mult mai rasariti decit mine, erau citiva ai caror parinti le facusera rost de blugi, o colega avea o curea de la niste rude din Germania, mama alteia reusise sa ii faca o rochie la o croitoreasa mai buna, si incercam si eu acelasi lucru, sa fac rost de ceea ce aveau ele. Era o goana turbata dupa haine, dupa pantofi. Imi amintesc si acum – divaghez putin – magazinul de pantofi de pe fosta 7 Noiembrie, pe partea stinga, cum mergi spre Podu Ros; pindeam in fiecare saptamina sa vad daca s-au adus pantofi. Tin minte ca odata au primit pantofi bulgaresti si a fost o bataie nebuna.
Iti mai amintesti alte lucruri din comunism care te-au marcat?
Faptul ca am concentrat intr-o singura zi acele evenimente nu inseamna ca s-au petrecut intr-adevar, pentru ca m-am jucat si putin, literar sa zic. Am adunat mai multe amintiri si le-am concentrat in 24 de ore. Acum incerc sa imi amintesc si ceva mai grav, nu doar chestii legate de haine si de deodorante…
Pina la urma, eu am observat faptul ca foarte multe dintre autoarele din volum vorbesc despre lucrurile astea. Ai pomenit de deodorante si mi-am amintit ca Simona Popescu vorbeste la un moment dat despre parfumul Jubileu, de exemplu. Dincolo de aceste lucruri marunte, se ascunde adevarata drama pe care ai surprins-o tu si pe care a surprins-o fiecare autoare din acest volum.
Am citit si eu textul Simonei Popescu, insa personal nu imi amintesc de parfumul Jubileu, imi amintesc in schimb de oribilul deodorant Mozaic. Era un deodorant care mirosea exact a spray de gindaci si tin minte ca intrebam fetele din gasca mea ce este mai bine: sa ne dam cu acel deodorant sau sa mirosim a transpiratia noastra naturala? Si am ajuns la concluzia ca mai buna e a doua varianta. Imi amintesc de tot felul de experiente, felul in care incercam sa facem rost de ciorapi – se gaseau numai ciorapi grosi, de o culoare ingrozitoare, pe care ii vopseam cu Galus sau cu coji de nuca; vopseam si pantofii cu Galus, si bineinteles ca vopseaua iesea la prima ploaie. Orice haina luata din comertul socialist trebuia transformata si vopsita. De atunci am ramas cu un fel obsesie pentru negru, pentru ca vopseaua Galus prindea cel mai bine pe negru. Nu imi dau seama ce se intimpla cu industria textila romaneasca atunci. Probabil se ducea la export tot ce era mai frumos, pentru ca tot ce se gasea in magazine era ceva de neimaginat. Sa ai 15, 16 ani si sa trebuiasca sa te imbraci nu impotriva modei, ci cu haine batrinesti, lalii, oribile, e tragic.
Acum insa, vorbind, incep sa imi amintesc incet-incet si alte lucruri, nu numai legate de moda. Imi amintesc, cum spuneai, de frigul pe care l-am indurat. Au fost cel putin doua ierni ingrozitoare in Iasi, cind pur si simplu paralizam de frig si in apartament, si la scoala. Ai mei stateau in centru si se mai dadea cit de cit caldura. Nu erau inghetate caloriferele de tot. Povesteau altii din cartiere mai periferice ca faceau turturi la calorifere. Fratele meu, in sesiune, invata cu caciula pe cap si cu manusi pe degete.
Asta e o imagine care se raspindise mult in Romania anilor ’85, ’86, ’87.
Si la scoala era la fel de frig. Eu invatam la Liceul Negruzzi, liceu care era, ca si acum, de elita, iar orice liceu de elita stringe copii de stabi, aveam colegi care aveau parinti foarte sus pusi. Am incercat sa imi explic cu mintea de acum de ce acesti parinti nu interveneau in vreun fel la partid, la ce se mai putea interveni atunci, sa ne dea caldura, pentru ca si copiii lor paralizau de frig alaturi de noi.