Masaj, spectacolul realizat de Radu Afrim la sala Cub a Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași la mijloc de martie, e o comedie cu statement. Regizorul a scris el însuși textul – o recidivă creatoare materializată în noduri și texturi dramatice care developează o perspectivă personală asupra etapei istorice în curs, asupra umanului în general și a războaielor cu noi înșine.
Își propusese o comedie, intuind nevoia publicului după doi ani de pandemie. O schimbare semnificativă de paradigmă afrimiană, doar că invazia rusă din Ucraina a deschis calea lirismului care i-a însoțit permanent discursul regizoral, făcându-și și acum loc în scenariu.
Masaj nu are un story unic, e un șir de mici istorii asamblate filmic, o serie de secvențe-cadru pentru expunerea figurilor umane care-și caută liniștea în SPA-ul lui Petronel Agâlmei. Arhitectura dramaturgică e legată de Iași și de regiune, numele personajelor, conform nominalității moldovenești, încep cu A (Amaicii, Aclementinei, Anarcisăi etc.), cu ritualuri (Sfânta Parascheva) și locuri iconice (Mitropolia, Purcica, Polirom), cu inși care, ca peste tot, fac eforturi să-și gestioneze angoasele existențiale.
Tușe de sarcasm îmbogățesc gama
Masaj înseamnă o paradă de chipuri din prezent, tipologii cu care ne intersectăm zilnic, tipologii care suntem, care se dezvăluie monologat și dialogat pe banala masă din salonul de relaxare, un fel de divan freudian prozaic accesibil contra cost printr-o programare telefonică. Cu toții sunt în căutarea echilibrului pe care lumea exterioară îl tulbură fără răgaz și încă pe foarte repede înainte.
Indiscutabil, Radu Afrim are condei. Înainte de Teatru, a absolvit Litere și s-a poziționat în coautorat cu fiecare dramaturg ales, tăind, adăugând, rescriind practic piesele de origine. Structural, regizorul nu e un extrovertit, dar prin fiecare spectacol se înfățișează intermediat pe sine, își arată sufletul celor dispuși să-l privească. Umorul de situații, de limbaj și de personaje curge în cascade, e contagios, elevat și coroziv, are profunzimi culturale. Am râs cu lacrimi la această manevră de dislocare a răului prin comic, iar expresia denotă cel mai bine linia de fond a întregii producții. Tușe de sarcasm îmbogățesc gama, registrul subliniind în subsidiar că, dincolo de amuzament, e o incizie precisă în stratul consistent de adevăr care necesită atenția tuturor. Râzi copios, cu substanță, iar lacrima care-și face loc în colțul ochilor e și de nostimadă, și de amărăciune, stări ce vin în pachet afectiv. De aceea ne place la teatru, deopotrivă pentru râs și pentru plâns, teatrul nu e altceva decât suma condensată a bucuriilor și tristeților omenești.
E foarte multă culoare în scenă, o expresie a kitschului care domină actualitatea civilizației spectacolului. O bogăție cromatică deliberată, în opoziție cu nuanțele dramaturgice care fixează și nenorociri, ipocrizii, defecte, necesitatea acută de iubire și de autentic. Lumea e ca noi, oamenii care o configurăm, cu multe fisuri, însă ea poate fi funcțională dacă ne orientăm majoritar pe direcția binelui și-a frumosului. Scenografia Irinei Moscu e modernă, sugestivă, modelează ingenios spațiul pentru evoluția celor 15 actori care refac Iașiul anului 2022.
Privești uimit caleidoscopul din fața ochilor tăi
Se vede că Radu Afrim a scris partiturile pe personalitățile interpretative ale distribuției, pe măsura ridicării mizanscenei. Li se potrivesc turnat. Cum procedează întotdeauna, a lucrat cu câțiva dintre cei cu care mai colaborase (Pușa Darie, Ada Lupu, Horia Veriveș, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Chirilă), dar a selectat și studenți/ masteranzi de la Facultatea de Teatru (Marian Chiculiță, Alexandru Bodron, Robert Agape, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Cezar Ichim), oferindu-le șansa extraordinară a unei experiențe memorabile cu care să pornească în meserie și să-și arate potențialul.
Toți interpreții au fost foarte buni. Mi-au mers la suflet Pușa Darie și Mălina Lazăr. Pușa Darie e o prezență scenică radiantă. Își face intrarea ca o caricatură de divă felliniană, citare cinematografică în siajul căreia a jucat-o pe Galina aka Edith. Variațiile de pe parcurs acumulează nuanțe care coagulează un personaj pitoresc și puternic. La Mălina Lazăr (Crenguța Aalboaiei) iese în evidență contrastul dintre fragilitatea și forța pe care calitățile ei actoricești le demonstrează, dintre aparența unei vulnerabilități casante și energia care erupe creativ. E un evantai uman pestriț pe care garnitura de interpreți îl construiește, cu suportul muzical original al Dianei Roman și coregrafia foarte inspirată a lui Alice Veliche.
Vreme de trei ore privești uimit caleidoscopul din fața ochilor tăi care vorbește despre urbanitate (militarul cu personalități multiple, militanta feministă și anti-consumerism, arivistul cu șosete, sandale și nevastă-trofeu, tânăra dornică de dragoste împărtășită etc.), capitalismul sălbatic de azi intersectat cu frânturi din comunismul de ieri, rural, tradiții, dacomanie, rețele de socializare, castinguri, curaj, confruntări armate, divorț, homofobie, dosar cu șină etc. E despre existența la scară mică, etalată pe masa de masaj.
E o concentrare simbolică a modurilor noastre de viață, o alăturare de teme posibile ale unei lumi imperfecte, însă cumva atrăgătoare prin freamătul ei de debilitate difuză. Pe fundal răzbate nevoia compulsivă de a sparge coaja propriilor nefericiri, de a ne regăsi interior prin empatie cu ceilalți. E cea mai frumoasă metaforă a acestei producții la care râzi cu poftă, dar care te zguduie emoțional din rărunchi.
2 comentarii
„Iașiul” – Iașul
Aici e o întreagă dezbatere, cuprinsă între Iașii, Iașul și Iașiul. Nici una dintre forme nu este greșită.