„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Erau mulți și cei pe care îi pierdusem din grupul de la „Mecanică Fină“. Printre ei, Generalul. Generalul era căpitan de poliție în rezervă. Dar îi spuneam Generalul tocmai pentru că era căpitan. Un munte de om. La pensie se îndrăgostise de o putoare de 40 de ani, o lipitoare care-l chinuia teribil cu mofturile ei, dar care îi făcea sex oral oriunde și oricând avea Generalul chef.
Odată ne-a povestit că a dus-o la mare, a cheltuit vreo trei mii de euro cu ea într-un weekend, iar în timp ce tipa i-o sugea în toaleta unei cârciumi, i-a zis:
— Cățelule, că așa îl alinta, Cățelule, îți miroase fundul a poieniță.
Și-acum se mai râde de asta când ne amintim de General, iar Robi strecoară: „Auzi, îi mirosea curul a poieniță. S-o fi șters cu hârtie de-aia cu mușețel!“.
Generalul era de-o gelozie morbidă, iar noi toți îi hrăneam demonul cu tot felul de mizerii. Am observat asta, omul are pornirea de a crede mai ușor în lucrurile care îl vor pierde decât în cele care îi aduc speranță, iar ușor, ușor începe chiar să le ajute să se întâmple, găsindu-și eliberarea în momentul în care tot cerul se prăbușește ca un acoperiș deasupra lui.
După câteva luni de miere și de miros de poieniță, după weekenduri la munte și la mare, după aproape treizeci de mii de euro cheltuiți, Generalul a început s-o verifice noaptea, o suna și o punea să-i spună ce se află sub pat, lângă piciorul patului, ca să vadă dacă este într-adevăr acasă, așa cum susținea Mariana, căci Mariana o chema. Generalul lăsa tot felul de semne prin casă când era la ea, tocmai pentru ca apoi s-o verifice. Atunci, când cu piciorul patului, Generalul lăsase un bilețel pe care scrisese „Te iubesc și pe tine și pe pizda ta la fel de mult, Mariano!“. Numai că Mariana, oricât zicea ea că e acasă, nu găsea nimic la piciorul patului, ba după câteva minute de urlete, a închis. A urlat și Generalul atunci cum numai pe câmpul de luptă o fac generalii, dar ceva se stricase pentru totdeauna între el și Mariana. Atunci a început să-i scrie mesaje lungi. Mesajele începeau cu „Te iubesc, Mariano, ești totul pentru mine…“, dar în timp ce își exprima sentimentele frumoase, Generalul nostru își amintea ce jigodie era Mariana, iar sufletul i se întuneca și tonul se schimba, o făcea curvă plină de boli și nenorocită. Încheia mesajele cu amenințări și blesteme. Câte mesaje de genul acesta îi trimisese Generalul Marianei? Multe, adică la proces a intrat un domn care abia le ținea în brațe, îndosariate.
O doamnă judecătoare tânără a spus că îi este jenă de jena Generalului să citească ce scrie în mesaje. I-a interzis să se mai apropie de Mariana, i-a făcut morală, apoi i-a zis:
— Nu vă gândiți cum se simte și nevasta dumneavoastră, că văd că sunteți căsătorit!
Au fost câteva clipe de tăcere, noi stăteam toți în bănci și trăgeam cu ochiul la soția Generalului, care stătea singură, în picioare, rezemată de perete. Apoi, Generalul a spus:
— Soția e bine, doamna judecător.
Iar soția a ridicat mâna, astfel încât judecătoarea să vadă că este bine, într-adevăr, așa cum spunea și bărbatul ei.
Într-un final, Generalul a uitat-o pe Mariana, dar apoi s-a îmbolnăvit. Cancer la plămâni, șase luni a mai trăit, însă a făcut-o senin, dezlegat de toate caznele Marianei. Țin minte că am vorbit cu el vineri, pe 31 decembrie dimineața, mi-a spus că se simte așa și așa, că nu prea are putere, dar că o să fie mai bine din primăvară. A murit a doua zi, pe 1 ianuarie, am mers toți pe la el, am sunat-o și pe Mariana, a plâns la telefon, dar nu a venit nici măcar să-l vadă la înmormântare. Ce tăcută și simplă e totuși trecerea de la cineva care este la cineva care nu mai este.
CARTEA
Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței“, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.
AUTORUL
MIHAI RADU (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Este jurnalist la săptămânalul „Cațavencii“ și scrie pentru emisiunea Starea Nației. După volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) și Contaminare (2019).
2 Trackbacks