Să fi fost către sfârșitul anilor 1990, când am auzit prima dată de Porcupine Tree. Tocmai apăruseră CD-urile inscriptibile, iar un amic bucureștean „avea intrare“ atât la originale, cât și la blank-uri. M-a gratulat cu vreo zece albume, mai rar de găsit deoarece nu atingeau suficientă notorietate ca să fie piratate industrial, cum se întâmpla cu altele. Toate se învârteau în curentul neo-prog-rock. Comoara din cutia rotundă aduna Ozric Tentacles, IQ, Pallas, Pendragon, fără nici o altă indicație despre conținut în afară de numele trupei și titlul discului. Amintirea mea e vagă, nu din cauza trecerii timpului, ci fiindcă de atunci încoace s-a mărit cantitatea de informație la care am avut acces din ce în ce mai liber și-am reușit să asimilez cam…
Dar să nu mă dau viteaz trântind procente! Cert e că n-am reținut titlul singurului disc Porcupine Tree din tranșa aceea. Iar de Steven Wilson am aflat abia când conexiunea la internet s-a realizat fără întrerupere, astfel putând să scormonesc intestinele Rețelei cu priceperea unui felcer de țară obligat de împrejurări să opereze un abdomen de bețivan.
Apoi, puțin după debutul actualului mileniu, m-a pocnit nebunia sunetului surround. Pentru mine și pentru alți entuziaști, DTS și/ sau MLP 5.1 deveniseră standardele supreme în procesarea și distribuirea unui anumit fel de muzică. Și printre cele dintâi DVD-A procurate pe căi mai puțin cucernice s-au numărat discurile Porcupine Tree, mixate de însuși creierul trupei, chitarist și vocalist, cu admirabilă virtuozitate. Ulterior am colectat și albumele solo ale infatigabilului englez cu nume de familie predestinat să fie – și deja fiind – celebru datorită omonimilor frați Wilson de la Beach Boys. M-am sumețit cu bijuteriile lui audio față de toți amicii mei consumatori de (whisky on) rock, dar n-am izbutit să conving pe nici unul că formatul 5.1, inovator sub multe aspecte și cât se poate de diferit ca paradigmă (sau filosofie?) auditivă față de clasicul 2.0, merită ascultat. Ascultat cu atenție, fiindcă nu degeaba l-au adoptat atâția muzicieni desăvârșiți, de pildă Robert Fripp, Ian Anderson, Jean-Michel Jarre, Mike Oldfield, ca să nu mai amintesc de precursorul Frank Zappa.
Am urmărit cariera lui Steven Wilson, convins treptat că este cel mai bun, complet și competent rocker (termen generic) al zilelor noastre, dar și pentru că muzica lui s-a lipit de mintea și de inima mea în mod aproape natural. Deși sunt departe de universul său psiho-socio-profesional și n-aș putea să discut cu el nici măcar cât am discutat cu năvălitorii punkeri de la Posada (cu care n-am vorbit deloc!), simt că muzica lui Steven mă îmbogățește mult peste a congenerilor. E o chestiune de suflet, fără doar și poate, și nu am pretenția că-mi dă dreptul să afirm categoric importanța-i primordială. E și-o chestiune de gust, chiar înainte de a fi una de educație. Dar, cum știe tot cititorul, orice compoziție muzicală eșuează în frecție la proteza piciorului pierdut în luptă, dacă n-are farmec melodic. N-am găsit una căreia să-i lipsească, în toată discografia lui Steven Wilson, indiferent cu cine a cântat, compus ori înregistrat!
S-ar crede că mi-au căzut obloanele pe ochi în cazul ăsta. Posibil. Totuși, nu m-am perpelit nerăbdător, așteptând anunțata revenire Porcupine Tree – Closure/ Continuation (2022, MRI/ Music for Nations/ Sony). M-a sâcâit titlul, care trimite la restituirile Pink Floyd din 2016, ca și coperta, ce amintește de a lui David Bowie, din 2013. Am ascultat blu-ray-ul cu atenția enoriașului însetat de transcendență. Entuziasm, reproș? Ce pot scrie despre el? E perfect. Știți asta, desigur!
Și am vrut să-l aud și de pe vinil. De ce? Să fiu sigur că n-am pierdut nimic din perfecțiune, nici 2.0, nici 5.1!