Reluăm un interviu cu actorul Teodor Corban, realizat de Ioan Stoleru în 2015, apărut în numărul 480 al „Suplimentului de cultură“. Din păcate, un interviu republicat in memoriam.
Deși oarecum neîncrezător la început în propriul talent, Teodor Corban a simțit dintotdeauna că are o chemare spre actorie, așa că a dat la teatru de trei ori, până a intrat. De când a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1985, pe lângă „scândura“ Teatrului din Iași, Bârlad sau Constanța, a jucat și în câteva dintre cele mai cunoscute filme românești. Rolurile l-au îmbrăcat de multe ori în haine de primar sau alte personalități oficiale, lucru care nu se potrivește deloc cu caracterul său sensibil și introvertit. Însă asta n-a făcut decât să-l bucure, pentru că actoria asta înseamnă pentru Teodor Corban, „să te descoperi și să forezi în tine“.
Lumea nu mai este așa critică, spuneați într-un interviu recent, iar publicul nu mai e la fel de educat. A dus acest fapt și la o scădere a standardelor în teatrele din România?
Publicul nu mai este la un nivel de clasă din cauza formelor teatrale care au apărut după ’90, iar când spun forme teatrale sunt indulgent, pentru ca erau forme monstruoase, care numai a teatru nu semănau. A venit așa un fel de descătușare, un fel de liberalism prost înțeles după Revoluție și încă mai dăinuie și astăzi multe forme eronate de teatru. Adică kitschul, goliciunea, nuditatea în scenă apăreau pur și simplu sau vorbele necenzurate, cuvinte, expresii de mahala sau de gang care nu-și au locul pe scenă în general decât acolo unde e musai necesar. Ele și acum dăinuie. Formele astea de „teatru“ au creat un tip de public care nu înțelege teatrul în adevăratul sens al cuvântului. Și nu numai teatrul, și televiziunea a stricat cu vârf și îndesat publicul sau gustul publicului, și știți foarte bine la ce mă refer, la toate emisiunile decoltate care au apărut după Revoluție, la talk-show-urile care frizează circul. Se poate îndrepta gustul publicului, dar trebuie un program estetic, urmărit pas cu pas de directorii de teatre, chiar de Ministerul Culturii.
În același timp, filmul romanesc este vitregit aici, în timp ce la festivalurile din Occident câștigă premii. Este vina publicului, a celor care fac filme sau e o vină împărțită?
Ca în orice lucru serios, adevărul e la mijloc. Cel mai grav lucru care s-a întâmplat după Revoluție referitor la cinema este că s-a pierdut publicul de cinema. S-a pierdut din cauză că au dispărut cinematografele în primul rând, ceea ce este cumplit. O țară care nu mai are cinematografe poate să facă filme și de Oscar și de mama lu’ Oscar, pentru că, dacă nu ai unde să le arăți în țara ta, cinematografia este cvasinulă. Cel puțin asta e percepția spectatorului de film din România, care, neavând unde să vadă filmele, se uita circumspect la filmele care iau premii afară, dar care nu-și au locul în țară.
În primul rând n-ai unde să le vezi, iar dacă se văd sporadic, foarte rar, la televizor sau piratate, ele nu sunt explicate. Pe vremea mea, ca să zic așa, întâlnirile cu publicul, indiferent din ce artă făceai parte, erau un modus vivendi, era absolut necesar să se întâlnească creatorii cu publicul, fie că era un vernisaj, o lansare de carte, de film sau o premieră de teatru. După aia erau discuții colocviale, se discuta destul de pe față acum mulți ani. Astăzi nu mai sunt acele întâlniri între creatori și public. Publicul se formează și prin astfel de întâlniri. Dar la noi, neavând cinematografe, publicul a crescut ca o buruiană sălbatică. Unii sunt intuitivi și-și dau seama de valoarea unui film, alții au o cultură și înțeleg, dar majoritatea nici măcar nu vin la film, pentru că nu-i interesează, repet, din cauză că nu este explicat fenomenul cinematografic românesc. Este trist să ai un cinema foarte bun, să fii elogiat afară, cum mi s-a întâmplat mie la Berlin, elogiat de foarte mulți jurnaliști din toată lumea în primul rând, iar când ești întrebat despre publicul din România să te simți jenat, să trebuiască să minți cumva; mi-era foarte greu să spun că situația este dezastruoasă în privința publicului nostru.
„Ca raporturi sociale și mentalități suntem tributari unui trecut găunos“
Cu ce ați rămas din Aferim!, în afară de faptul că ați învățat să călăriți într-un timp foarte scurt?
M-am documentat pentru filmări și despre epoca respectivă, despre care știam foarte puține și despre care, dacă e să fim onești, tot românul știe foarte puțin. Nu prea știm noi ce se întâmpla la 1835, e oricum în preajma Revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821, iar acele foarte puține lucruri pe care le știm le-am aflat dintr-o istorie destul de cosmetizată. Cel puțin eu, care am făcut pregătirea pentru viață și școală în timpul comuniștilor. Pe atunci istoria era evident o altă poveste decât realitatea.
Dar în documentarea pe care am făcut-o m-au interesat raporturile sociale, alea reale, care existau, ierarhiile sociale, m-a interesat zapciul meu, ce avea voie să facă, ce nu avea voie să facă, care era misia lui în realitate. Pentru că un actor, când se apleacă asupra unui personaj, îi face un CV, iar CV-ul trebuie să fie cât mai exact; nu pot să fac un personaj de la 1835 după ureche, după cum mi se năzare mie.
Oricum, după cum mi se năzare mie sau lui Radu Jude s-a făcut mult din film, pentru că nu acoperim prin informație tot ce era la vremea aia, trebuie multă intuiție și multă imaginare a lucrurilor. Dar trebuia să plecăm de la o bază reală, să avem totuși niște informații, alea puține, câte s-au păstrat, trebuia să le fi parcurs. După filmul ăsta, eu am rămas cu gustul că, dacă mă nășteam la 1835, nu trăiam într-o Românie mult diferită, asta-i senzația mea, din păcate sau din fericire, cred că mai mult din păcate, că suntem puțin schimbați. Doar așa, pe ici, pe colo, pe la mode, pe la tehnologie ne-am schimbat enorm, dar ca raporturi sociale și mentalități suntem tributari unui trecut găunos.
Ați rămas și cu vreo expresie nouă din film?
Da, înjurăturile sunt pline de farmec, iar eu, care nu stăpânesc limbi străine foarte bine – când înveți o limbă străină, cum se știe, îi înveți și înjurăturile –, le-am învățat cel mai repede, tocmai pentru că sunt pline de miez. Au mai mult farmec decât înjurăturile de azi.
„Am studiat actori la modul nebunesc aproape“
Se tot vorbește – și ati spus-o și dumneavoastră – de faptul că în România nu există școală de film. Cum va antrenați pentru un rol de film pentru a nu fi prea teatral pe platou?
Au fost mai multe modalități de a mă autoeduca pentru film. Prima modalitate a fost să mă uit la filme străine, la actorii mari și mai ales la filmele străine regizate de regizori mari, regizori care au format actori mari. Ingmar Bergman, de pildă, este un regizor monumental, unul dintre preferații mei. Îmi plac actorii pe care i-a folosit, pe care i-a format. Să dau un exemplu, Max von Sydow, un actor care nu e atât de celebru în România, dar care este un titan, un actor uriaș, sau, preferatul vieții mele, Anthony Quinn. Am studiat actori la greu, la modul nebunesc aproape. Evident că eu, care jucam pe scândura Teatrului din Iași sau a Teatrului din Bârlad, depinde pe unde mă prindea vremea, mă întrebam totdeauna când mă uitam la un film: „Eu pot sa fac ca ăla?“. Ei, de cele mai multe ori nu puteam să fac sau puteam să fac anumite scene. La altele mă miram: „Cum dracu’ a făcut ăsta de i-a ieșit așa? Că asta nu pot s-o duc“. Și tot timpul am verificat prin mine, cel puțin la nivel mental, dacă aș putea să mă substitui acelui actor mare în acel film și dacă aș putea duce rolul de la început până la capăt. Rar s-a întâmplat, dar s-a întâmplat. E adevărat că poate am devenit mai încrezut, dar cu vârsta am început să pot juca tot mai multe secvențe ale actorilor în filme. Sper că nu mi-am pierdut busola, însă cred că e vorba de experiență și s-au depus în mine lucruri. Dar, cum spuneam, exercițiile astea erau proiecții imaginare pe care le făceam. Iar în plan real am avut șansa să joc în filme românești – ca să folosesc sintagma asta ușor cretinoidă, cu care eu nu sunt de acord – ale „Noului Val“, am lucrat cu cei mai buni regizori, cu cei mai titrați, cu Porumboiu, cu Mungiu, cu Cristi Puiu, mă rog, cu toți și de la toți am avut de învățat, pentru că ei nu seamănă unul cu altul absolut deloc decât în ceea ce privește talentul, toți sunt foarte talentați și foarte inteligenți și știu să lucreze magistral cu actorul.
„Într-o anumită perioadă a vieții mele e o pagină albă“
Ați mai spus recent că vă apropiați de vârsta pensionării și cu toate astea aveți senzația că nu v-ați exploatat la maxim potențialul. Este un regret personal sau considerați că este și vina managementului instituțiilor, apropo și de recentele discuții de la Teatrul Național din Iași?
Acum nu vreau să dau vina pe nimeni, așa a fost să fie. Am un regret, pentru că în meseria mea fiecare zi, fiecare lună, fiecare an contează. Ne schimbăm noi, actorii, fizic, ne transformăm, înfățișarea este alta, treci permanent la altă vârstă biologică. Ce puteam să joc acum un an, doi, nu mai pot să joc mâine, evident. De unde jucam juni primi acum niște ani, acum joc doar tați, sunt cu piciorul spre bunici, așa, cu un pas înainte. Și am regrete… Au fost perioade ale vârstelor pe care nu le-am acoperit suficient. Adică n-am jucat lucruri de care să-mi fie drag să-mi amintesc, au fost sincope, au fost pauze mari în cariera mea. Mă refer la teatru, că filmul oricum e o excepție în viața mea și e o excepție în viața oricui din România, pentru că filmul se întâmplă când se întâmplă. Da, puteam să joc probabil acum zece ani niște roluri pentru care eram pregătit și pe care puteam să le duc. Am fost pasat, s-a sărit peste etapa aia a vârstei și nu am cu ce sa mă laud. Într-o anumită perioadă a vieții mele e o pagină albă. Iar asta e un lucru trist. Și mă lăudam eu așa, dar mă jucam de-a paranoicul, zicând că nu eu pierd, publicul pierde, păi dacă n-a avut șansa să mă vadă jucând nu știu ce personaj, el a pierdut.
Ce rol n-ați jucat și ați fi vrut? Teatru sau film.
Niciodată n-am dorit un anume rol dintr-un soi de superstiție, am preluat-o de la actorii mai bătrâni, că nu e bine să-ti dorești tu. Dar nu numai de asta, din superstiție, nu mi-am dorit un rol anume pentru că știu că privirea mea despre mine este una subiectivă și, evident, falsă. E mult mai bine să te lași pe mâna regizorului, care te vede din afară. Ca să dau un exemplu clar, eu am o față care, mi-au spus mulți, impune un soi de respect, o față oficială, probabil semăn cu primarii, cu secretarii de partid. Iar în interiorul meu nu sunt absolut deloc așa, sunt cu totul altceva, dar dacă fizicul asta arată, asta joc. A trebuit să mă pregătesc permanent pentru a juca ceva ce nu sunt. Deci dacă joc un primar, eu fac un contre-emploi, pentru mine e foarte greu. Eu sunt un tip mult mai sensibil, am umor, sunt mai introvertit, nu le am eu cu de-astea. Și cam astea am jucat până acum, exact contre-emploi-uri. Rar mi se întâmplă să interpretez pe cineva mai aproape de mine, mai pe genul meu. Dar asta a fost bine, pentru că a trebuit să explorez în mine, iar actoria asta înseamnă, să cauți în tine, să te descoperi și în felul ăsta nu trăiești degeaba.
Sunt actori care se joacă mai mult pe ei.
Da, păi avem vedete celebre care apar la televizor, care au o cariera de 50-60 de ani în spate, dar toată viața lor au jucat un singur rol. Avem oameni care s-au jucat pe ei, au schimbat costumul și replicile, dar ei au fost același tip de personaj. Ceea ce e trist, pentru că un actor trebuie să foreze în el, să fie cât mai divers, să fie cât mai spectaculos. Pe mine m-a bucurat că în Aferim! unii nu m-au recunoscut decât pe la jumătatea filmului. M-a bucurat asta, dacă nu m-ai recunoscut, ăsta-i semn de bine pentru mine, înseamnă că am putut să devin și altcineva.
Referitor la teatru, bănuiesc că sunteți uneori nevoit să jucați și în piese pe care le considerați slabe sau piese „copy-paste“. Cum abordați un personaj dintr-o astfel de piesă ca să iasă, totuși, bine rolul?
Trebuie să joci, pentru că dacă orânduirea îți dă comandă, te supui, pentru că ești angajat, ai contractul de muncă la teatru și atunci, volens, nolens, „Bea, Grigore, agheasmă!“. Când joc ceva care e în contra naturii, ca să zic așa, încerc să nu mă fac de râs și să diminuez jocul și aparițiile în fața publicului cât mai mult, în sensul că joc mai după decor, mai cu spatele la public, iar la aplauze apar mai puțin. Că mi-e rușine de mine și atunci, dacă mi-e rușine, nu mă mai expun, nu mi-e drag să mă expun într-o forma grotescă.
Urâți vreodată personajele?
Nu, niciodată, pentru că ele sunt creații ale noastre, ființe care au datele mele, pleacă din felul meu de a gândi și din sângele meu, nu pot să urăsc ceva din mine, că atunci aș fi nebun. Le iubesc pe toate, chiar și pe cele care sunt copiii mei nereușiți sau forma mea mai puțin reușită, le iubesc, asta e, dacă așa a fost să fie forma aia. Și pe un câine care are un picior rupt sau e urât îl iubești, că e de la Dumnezeu și el.
„Când urci pe scenă te faci frate cu dracul și duci spectacolul până la capăt“
Trupa Teatrului Național din Iași este în momentul de față scindată. Se vede lucrul acesta și pe scenă?
Dacă cineva răsuflă, să zic așa, că sunt tensiuni în trupa, înseamnă că nu-i talentat. În mod normal publicul n-ar trebui să simtă când vizionează un spectacol că sunt tensiuni, pentru că noi jucăm acolo niște povești. Nu trebuie să transpară animozitățile dintre noi. În general, trupele sunt formate din oameni care se respectă, se iubesc sau, invers, nu prea se înghit sau se urăsc. Însă când urci pe scena te faci frate cu dracul și duci spectacolul până la capăt, că asta ți-e meseria. Deci nu trebuie să se vadă nimic din animozitățile sau tensiunile interne. Ele sunt peste tot, nu numai la teatru. Teatrul este într-adevăr mult mai vizibil, pentru că e mai exotic și dacă scăpăm un lucru pe jos în teatru, afară se aud dangăte de clopot, adică se amplifică puțin exagerat.
Ați descris recent actul teatral ca un fel de triunghi: jocul actoricesc, viziunea regizorală și scenariul, spunând că problema e faptul că nu mai e echilibru între cele trei, viziunea regizorală…
S-a hiperbolizat de la sine regia. Dacă e să ne amintim de teatrul antic sau de teatrul medieval sau, mă rog, de toate perioadele istorice ale teatrului până la epoca modernă, ne gândim și la faptul că teatrul a existat fără regizori până acum vreo sută și ceva de ani. Și a fost și fără text de multe ori, Commedia dell’arte era fără text. Deci când a apărut teatrul? Când a apărut actorul. Și tot retoric aș putea să întreb când dispare teatrul. Când e numai regie pe scena și dispare actorul, pentru că nu cred că poți să faci teatru cu garduri pe scena, cu obiecte sau cu proiecții cu laser și înregistrări de voci. Teatrul, tocmai asta e esența lui, înseamnă să vezi fapturi vii, în carne și oase, în care publicul să se regăsească, cu care să se identifice.
Și vedeți ca acest triunghi să revină la unghiurile lui egale?
Glumind, aș spune că este un fel de triunghi de aur al teatrului, trebuie să fie un triunghi echilateral, cu laturile egale, cu unghiurile egale. Dacă un vârf o ia razna și vrea el să conducă și le să calce în picioare pe celelalte, fenomenul teatral are de pierdut. Există și teatru în care doar actorul există, dar e bine să fie și un text bun, o poveste bună, o canava, nu neapărat text – când spun text mă refer la o canava, adică se povestește despre o istorie și mimul o interpretează. E bine să fie și un conceptor, un dirijor al actoriei teatrale, care e regizorul, dar toate să fie în egală măsură, să fie echilibrate și în armonie. Mie teatrul mi se pare acum dizarmonic, teatrul la care pe afiș scrie titlul, dedesubt, mare, numele regizorului, iar numele actorilor nu apar. Chiar m-am certat cu câțiva regizori cărora le-am zis: „Noi ce suntem, molii în teatrul ăsta? De ce nu ne treci acolo? Că lumea vine și pentru actori. Ca să nu mai zic că unii vin în primul rând pentru actori. Trece-ne și pe noi acolo“. „Nu, dar nu contează, lumea vă știe“, spunea, ironic, regizorul ala, „Lumea oricum vă știe.“ Zic: „Nu, asta e o șmecherie de-a ta, îți treci numele și e spectacolul tău. Atunci noi stăm acasă și joacă-ți tu, pune caseta“.