Daca nu m-as fi ambalat in aceasta activitate vag polemica, consider ca rindurile citate din Steiner constituie raspunsul cel mai bun pe care l-ar putea oferi cineva celor doua eseuri scrise de criticul Paul Cernat.
Traim intr-un secol in care se produce anual mai multa carte decit in toata istoria omenirii: e secolul in care mai batrina editura da mina cu instrumente recente de diseminare, cum ar fi Amazonul… Actul lecturii e unul accelerat insa, daca un critic literar (iar aici am o problema cu cei ce proclama sus si tare decesul acestuia, proclamatie sintetizata prin deja celebrele „nu se mai citeste”, „numarul cititorilor a scazut”) are minima curiozitate de a trece in revista nu mai mult de zece bloguri dedicate cartii, va fi uimit de „cantitatea de lectura” a bloggerilor, de atentia pe care o acorda amanuntelor, de numarul comentariilor avizate. Si, de ce nu, de numarul comentariilor – majoritatea pozitive – dedicate literaturii mioritice tinere. Asta ca sa inchid bucla si sa revin la ideea finala a articolului meu de saptamina trecuta: cititorii par mai putin „critici” la adresa lipsei de „monumentalitate” (extrag aici, oarecum perfid, una dintre trasaturile ce nu pot lipsi dintr-o capodopera), la adresa lipsei marilor teme (vezi, pentru combaterea ideii, tot Steiner, mai sus), mai receptivi la produsul finit si, de ce nu, adecvat, pe care scriitorul tinar il ofera. So, we have a happy customer…
Ce ma intereseaza insa e duelul de ton dintre „monumentalul” George Steiner si tinarul critic Paul Cernat. Parca ar fi trebuit sa se intimple cu totul invers: Steiner constata cu precizie chirurgicala „o stare de fapt”, fara tinguieli, fara imnuri inchinate la mormintul literaturii mari (da, Steiner, cel cu educatia de tip clasic/clasicist, a carei lipsa Paul Cernat o asaza printre cauzele aflate la originea „bubelor” literaturii romane tinere), iar cel pe care l-ai vedea „captat” la Zeitgeist trage un semnal de alarma ce tine de un registru publicistic deja binecunoscut noua. Va las sa ghiciti. In atitudinea sa critica l-as asocia unui Harold Bloom in cele mai rele zile ale sale.
Am asteptat o revenire a lui Paul Cernat, un eventual episod 3 al eseului sau, in care sa abordeze si poezia tinerilor (sau a fost exclusa, sarmana, din vila literaturii tinere?). Vad ca, deocamdata, nu s-a intimplat. Ceea ce ma face sa trag concluzia ca:
1) Cu poezia stam bine.
2) Poezia nu e literatura.
3) Paul Cernat considera ca nu se pricepe la poezie, drept care nu abordeaza subiectul.
Nici una dintre ipoteze nu ma satisface si cred ca sint in asentimentul tuturor celor ce au reactionat pina acum impotriva/in sprijinul eseurilor lui Paul Cernat.
Din „roialitati”, un tinar scriitor nu poate trai
Paul Cernat aduce in discutie experienta jurizarii intr-un concurs de proza si nula finalitate a acesteia. Pot replica si prin faptul ca, intr-adevar, dupa trei ani de jurizare a concursului de debut Cartea Romaneasca (poezie) m-am obisnuit ca dintr-un teanc de 100 de manuscrise sa gasesc cel mult trei publicabile. E acesta un fapt ingrijorator? Eu zic ca nu. Cred ca se scrie foarte mult, iar acesta e un prim pas pentru a construi. Se scrie destul de mult in conditiile in care cei care scriu o fac seara, dupa o zi intreaga de arat pe ogoare lipsite de orice legatura cu cel traditional arondat scriitorului. Aici trebuie sa-l contrazic, din nou, pe Paul Cernat. Nu, nu cred ca trebuie sa inlaturam ca neserioasa „scuza” conditiilor de viata ale tinerilor scriitori: una e sa traiesti dintr-un tiraj de 200.000 de exemplare pe care statul le baga pe git cumparatorului care isi ia Shogun, alta e ca vreo 10 edituri sa imparta un numar de circa 2-3.000 de cititori de literatura romana. Ba chiar, in cazul unor scriitori, mi se pare miraculos chiar faptul ca se incapatineaza sa insiste intr-o activitate ce-i rasplateste numai prin umilinte. Din „roialitati”, un tinar scriitor nu poate trai, cu atit mai putin destul de bine incit sa devina scriitor profesionist. Aici, cineva mi-ar putea atrage atentia asupra faptului ca ma aflu in plina autocontrazicere: intii spun ca se citeste, apoi pun saracia tinarului scriitor roman in seama faptului ca nu se citeste. Rectificare: se citeste, insa nu se cumpara. Daca s-ar cumpara, treaba asta ar trebui pusa in seama acelui target ideal, numit public larg. La publicul larg nu ajungi decit daca faci „compromisul” accesibilitatii (recte comercialul): poti s-o faci inteligent (inteligenta vine, in acest domeniu, din exercitiu, tocmai ceea ce ne lipseste), sau poti cadea in penibil. Faptul ca nu pot asimila accesibilul penibil cu majoritatea numelor listate de Paul Cernat (T.O. Bobe, Razvan Radulescu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Dan Lungu) nu-mi spune altceva decit ca acestia sint prea scriitori pentru a face acest pas. Asadar, prea scriitori pentru a da lovituri de nivel comercial, prea putin scriitori pentru a naste capodopere… alt paradox? Cred ca partea numita „capodopera” am lamurit-o deja.
Am dat si note mari, am si demolat
Consider ca adevarata problema, prin ricoseu, pe care o lanseaza eseurile lui Paul Cernat este critica de intimpinare a ultimilor ani, sector in care am activat si eu, cel putin in faza vietii mele numita „Luceafarul”: adica 5 ani de cronica saptaminala. Imi cunosc foarte bine pacatele si pot sa jur ca, intentionat sau nu, orice cronicar literar da note mari. Atunci cind nu demoleaza. Am dat si note mari, am si demolat. Cred ca am lovit in general in statui si ca am dat note mari scriitorilor tineri. Dar n-am facut-o programatic: demonstrati-mi, va rog, ca ultimele trei romane semnate Nicolae Breban nu merita cartonasul rosu, iar ca Leac, Gherman, Petre Barbu, Malaicu-Hondrari, Khassis sint autori de nota 5 (da, intentionat plantez trei poeti aici, pentru ca inca nu-mi pot explica absenta poeziei din aceasta polemica)… In plus, nu-mi amintesc vreo cronica de-a mea in care sa nu-mi spun si nemultumirile legate de autorul respectiv. Asadar, cum ar fi, de fapt, mai bine: sa avem o critica intransigenta pina la capat, care sa fluiere fault si sa dicteze lovitura de la 11 metri impotriva unui autor aflat la primul sau volum din cauza unor greseli datorate faptului ca nu si-a petrecut 15 ani intr-o pivnita scriind si rescriind aceeasi carte? De ce sa nu dai nota mare pentru acele lucruri care iti certifica „potentialul” unui scriitor? Va aduc exemplul lui McEwan, care nu vrea sa auda de primele sale 2-3 volume. Istoria literaturii e plina de asemenea cazuri. Din pacate (sau din fericire), critica nu a avut un rol prea insemnat in evolutia acestor scriitori (mai importanti au fost publicul si membrii unor jurii de premiu). In plus, daca tot am pasit in peisajul literaturii universale contemporane, as vrea sa-i atrag atentia lui Paul Cernat si asupra situatiei deplorabile a capodoperei pe mapamond… nu mai scriu capodopere nici francezii, nici englezii, nici americanii si nici, asta-i culmea!, rusii…
Si, in final, daca vreti sa plingeti moartea literaturii mari, va recomand cartea (netradusa inca) a celui mai important critic englez al momentului (James Wood – How fiction works), numai ca plingerea asta e facuta pe text. Nimic apocaliptic.
Pur si simplu o carte ce trece prin arta „fictiunii”, analizind acele texte pur tehnice care descriu nu arta, ci stiinta de a scrie proza. O critica a textelor autocritice. Minimalism, la naiba…
P.S.: Si un of personal: Cum mi-am petrecut vacanta de vara mi se pare orice altceva decit o extensie a poeziei lui T.O. Bobe.
P.P.S.: Apropo de „capodoperele” lui Llosa si de amanuntul numit meserii auxiliare ale scriitorilor, as vrea sa-i reamintesc lui Paul Cernat cuvintele redactorului-sef catre naratorul writer wannabee din Conversatie la Catedrala (infinit mai bun decit Razboiul sfirsitului lumii ): nu exista meserie mai daunatoare pentru un scriitor decit jurnalismul. Stai sa vezi cum e sa lucrezi in publicitate, iar seara sa incerci a scrie un nou Razboi si pace…