Eu am ajuns mai tirziu in Romania, pe la sfirsitul lui august. La Paris, ecourile a ceea ce se intimpla in tara nu au ajuns prea bine. Citisem in "Le Monde" un articol care avea un titlu de genul "Vinatoarea de vrajitoare in Romania". De acolo am aflat unele lucruri. Cind am ajuns in tara, am vazut ca fierberea era mult mai mare decit imi imaginam de la Paris.
Cred ca ar fi fost mult mai bine daca toate astea s-ar fi intimplat in ’90, daca exemplul lui Paleologu ar fi fost urmat macar de intelectuali, daca nu si de oamenii politici. Nu s-a intimplat in ’90, iata ca se intimpla acum. Sint si parti bune, si parti proaste in aceste evenimente. Partea buna este ca totusi se intimpla, ca ne punem problema curateniei morale, a identitatii, a calitatii umane, a asumarii trecutului si asa mai departe. Partea proasta este ca uneori pare ca e mai degraba o bomba politica, ca doar unele parti vor profita – sint anumite parti interesate care au scos la lumina aceste lucruri –, ca nu e facut cu onestitate pina la capat. Discutia nu poate fi completa atit timp cit dosarele la care avem acces nu sint toate la vedere. In fine, putem lungi foarte mult distinctia intre un adevar si un adevar spus pe jumatate, care e o forma de minciuna. E drept, e mai bun adevarul spus pe jumatate decit nimic, este un inceput cu care putem merge mai departe. Poate e un semn ca ne apropiem de Uniunea Europeana mai maturi purtind aceasta discutie, care uneori capata forme isterice, dar care alteori devine un prilej foarte bun pentru oamenii ce n-au avut curajul sa-si recunoasca trecutul si acum o pot face, paradoxal, intr-un context favorabil lor. In sensul ca sint atit de multi, incit a-ti recunoaste acum vina e mult mai usor decit s-o fi facut mai devreme sau s-o faci mai tirziu, cum e cazul lui Sorin Antohi, care a luat hotarirea asta curajoasa, chiar daca tardiva. Contextul dur, meschin, netransparent de pina acum nu le-a permis oamenilor sa-si recunoasca trecutul cu onestitate, chiar daca ar fi vrut s-o faca.
Crezi ca aceste marturisiri, tardive sau nu, care sint din initiativa lor sau provocate, le afecteaza imaginea pe care o au in viziunea celorlalti?
E clar ca imaginea celor despre care aflam ca au facut politie politica este afectata. Ii vedem altfel pe toti ceilalti, dar nu stiu daca neaparat altfel in rau. Mai degraba as spune ca ii vedem intr-o maniera mai complexa, vedem ca lucrurile sint mai complicate. Chiar daca partial ne dezamagesc, acesti oameni ne ajuta sa intelegem mai bine comunismul, sa intelegem mai bine prin ce am trecut. Totusi, a fi licean si a fi racolat de niste experti… nu e deloc usor, nu stiu ce as fi facut eu in locul lor.
Daca in toata aceasta discutie despre dosare se greseste undeva, unde crezi ca este greseala?
Asta cu greseala… e complicat de spus, atita timp cit nu am mai trecut printr-o asemenea experienta, noi, ca popor. Nu avem o reteta pe baza careia sa spunem „asta e bine, asta nu”, ci pur si simplu se intimpla si trebuie s-o luam ca atare. Daca ar fi sa gasim o greseala, atunci asta ar fi ca accesul la dosare nu este complet. De aici pot porni foarte multe inegalitati de sanse pentru cei care se deconspira sau au fost deconspirati. Cred ca pentru asta trebuie sa luptam: pentru acces complet si pentru o discutie onesta.
Vezi o solutie in publicarea dosarelor pe Internet?
Prima data, aceasta solutie mi s-a parut foarte buna. Apoi m-am gindit la una dintre limitele ei: exista foarte multe informatii private, care nu e ok sa fie expuse public. Totodata, daca spui sa se publice doar acele parti care nu privesc viata privata, e o solutie sigura ca persoanele care isi publica dosarele sa scoata partile cele mai interesante si cele mai fierbinti din propriile dosare fie din protectia imaginii, fie pentru ca la un moment dat amestecul politiei politice in viata privata era atit de adinc, incit nu mai poti desparti politicul de intimitatea persoanei in cauza. Lucrurile sint complicate realmente, nu e un artificiu. Pot exista eschivari in propriul dosar, dar poate exista si o complicatie obiectiva, care te impiedica sa distingi politia politica de intimitatea persoanei.