Dintre toate tipăriturile asociate unui eveniment teatral, muzical ori coregrafic, programul de sală este cel care îl vizează în primul rând pe cumpărătorul de bilet, care are nevoie de un suport informațional pentru a desena un orizont adecvat de așteptare a receptării.
Paginile acestea, nu foarte multe la număr, așezate între coperte atrăgătoare, reprezintă o extensie a ceea ce se vede la rampă. Ele adună într-un layout artistic detalii de sprijin, oferind amănunte despre autor, curentul estetic care îl include, realizatori (regizor, scenograf, compozitor, coregraf, light și sound designer, actori, tehnicieni, lucrători în atelierele de execuție a decorurilor și costumelor) împănate cu imagini care să reamintească, după lăsarea cortinei, secvențe scenice relevante.
Conceperea broșurii e treaba secretariatului literar, departament cu un nume care nu se mai prea potrivește prezentului, păstrat pe modelul organizațional dinainte de 1989. Stă în decizia fiecărei instituții de specialitate să-l redenumească, „dramaturgie“ fiind mult mai actual. Competențele secretarilor literari ori ale consilierilor artistici angajați aici țin de partea de asistență dramaturgică, de acompaniere a echipei de creație pe această direcție, precum și pe aceea de promovare a spectacolului.
Un ghid în miniatură
Multe așezăminte au preferat în ultima vreme absolvenți de comunicare și relații publice pentru marketing, iar asta nu e rău în principiu.
Dacă ar fi familiarizați cu (măcar) noțiunile elementare de teatrologie, de genul piesă, spectacol reprezentație, adică textul, ce se vede în scenă, de câte ori joacă, pentru a evita gafe de strictă specialitate.
Dar să revenim la broșură. Utilitatea ei este indiscutabilă. E un ghid în miniatură, ajută mai buna înțelegere a noii creații. Referințe la text, tendințe estetice, colaboratori, distribuție și tot ce se mai consideră de folos în creionarea unui context teoretic accesibil. Durata reprezentației e obligatorie. O să întrebați de ce? Pentru ca publicul să știe cum să-și organizeze seara, să-și asigure mijloacele de transport spre casă, să-și dozeze atenția. Precizarea duratei și a eventualelor pauze e un semn de respect față de timpul privitorului. Prețios, mai ales în secolul supervitezei!
La partea de grafică, secretariatul literar colaborează fie cu semnatarul afișului, uneori scenograful însuși, căci programul de sală trebuie să reflecte stilistica mizanscenei, fie cu alt artist plastic dispus să-l imagineze. Adesea e în sine o operă de artă, o prelungire a spectacolului, pentru că acesta îi e și rostul.
Printre normele obligatorii de redactare se numără precizarea numelui personajului interpretat de fiecare actor. Din păcate, observ o practică nefirească în România, aceea de a oferi doar o înșiruire a numelor, punând în dificultate spectatorul. Nu e obligația lui să îi cunoască pe toți interpreții, iar numărul artiștilor e în continuă dinamică. Și e incorect profesional față de artiști să nu specifici cine ce joacă; e de parcă ai citi un roman fără titlu și fără numele autorului. În austeritatea devizului, flyer-ul distribuit gratuit devine rezolvarea elegantă. Pe față, afișul; pe verso, tot ansamblul care a trudit prin fantezie la imaginarea iluziei scenice.
Valoarea istorică prin rolul de arhivare
Ultimele sezoane n-au răsfățat bugetar vistieriile teatrelor, iar scumpirile recente au făcut ca motivele financiare să ducă la renunțarea la versiunea print a caietului de sală (altă denumire validă a subiectului acestui articol). Costurile de tipar, puterea de cumpărare în scădere le fac prohibitive adesea. Soluția elegantă este postarea lui electronică, spațiu unde poate fi consultat de toți curioșii, devenind astfel un element suplimentar de promovare.
Posed o cutie întreagă cu programe de sală din anii ’40 ai secolului trecut. Realizate în stilul vremii, pe hârtie de ziar, alb-negru, eventual o culoare, includeau aproape pe fiecare pagină reclame la produse de îmbrăcăminte ori cosmetice. Practica nu e abandonată nici în prezent. Acum au devenit sigle de sponsori, parteneri, parteneri media, cărora li se mulțumește prin asigurarea vizibilității. Onorabilitatea lor sporește prin asocierea cu o manifestare culturală. Și e un semn de popularitate a producătorului care adaugă un nou titlu pe afiș.
Să nu pierd din vedere o altă calitate a broșurii: valoarea istorică prin rolul de arhivare alături de afiș, aspect deloc de neglijat în contextul volatilității care definește arta spectacolului teatral.
Creațiile care ies din linie și repurtează mare succes, de public și de critică, pot beneficia de încă o tipăritură: cartea însoțitoare. A consacra un volum unei producții scenice e un gest de tezaurizare testimonială pe un suport durabil a volatilității teatrului care există între o ridicare și o coborâre de cortină. Apariții editoriale de acest fel se fac la ceva vreme de la data premierei, fie cât încă titlul mai atrage public, fie la aniversări speciale. Am realizat eu însămi Carte cu Pisica verde (Teatrul Luceafărul, regia Bobi Pricop), o ediție bilingvă. A făcut-o, la Teatrul Odeon din București, Mugur Arvunescu prin La țigănci… cu Popescu (la 10 ani de la premiera realizată de Alexandru Hausvater). Misiunea lor livrescă este reconstituirea spectacolului prin mărturii critice, declarații ale realizatorilor, material iconografic. Ajungem aici la un alt punct interesant conex: fotografia de teatru. Dar despre asta, cu o altă ocazie. Subiectul e extrem de generos, e păcat să-l expediez în câteva fraze.