Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Călătorul de neoprit și scriitorul singuratic Jack Kerouac a scris cu fiecare kilometru nou cucerit, a notat în jurnal cu fiecare milă străbătută pe mare, cu fiecare răsărit sau apus trăit în Maroc, Franța sau California.

De la frânar și steward pe un vas maritim și până la supraveghetor de incendii în inima pădurii, reprezentantul de seamă al beatnicilor se lasă vrăjit de fiecare mo­ment pe care îl trăiește, de goana unui tren în noapte sau de aerul inconfundabil al Parisului.

Omul secundei prezente

Paginile din volumul Călătorul singuratic sunt splendide decla­rații de iubire făcute în fața vieții, cu o luciditate dulce-amară, surprinse în ritmul dat de „proza spontană“ adoptată de Kerouac. Expedițiile din aceste note, eseuri și pagini de jurnal traversează Mexicul, SUA, Marocul, Franța și Marea Britanie. Surprinde, de fiecare dată, esența locului în care se află, se lasă cucerit de fiecare moment, vrăjit de viața zărită în fugă sau trăită în vâlvătaia focului sau, dimpotrivă, în deplină singurătate, în inima pădurii: „Nici un om n-ar trebui să treacă prin viață fără să se confrunte cu izolarea sănătoasă, chiar plictisitoare din pustietate, depinzând doar de el și descoperindu-și astfel forța autentică și ascunsă“.

Este condus de această forță autentică, scrie cu inima, umil în fața naturii și urbanului deopotrivă: „A mai fost așa, în baruri de pe 10th Avenue New York, eu – și Georgie – și primele trei beri într-un amurg de octombrie, veselia din țipătul copiilor de pe străzile de fier, vântul, navele din albia râului – felul în care căldura scânteii se răspândește în burtă, dând putere și preschimbând lumea dintr-un loc de asimilare gravă a zbuciumului și a ne­mul­țumirii într-o uriașă bucurie viscerală care poate să crească la fel ca o umbră prelungită de distanță și cu aceeași pierdere în densitate și forță simultan, astfel încât, în dimineața de după cea de-a treizecea bere și după zece whisky-uri și vermuturi la răsărit pe aco­pe­rișuri, în paltoane, pivnițe, locuri cu energie scăzută, nu amplificată, cu cât bei mai mult, cu atât crește forța falsă, iar forța falsă e scăzută“. Este omul secundei prezente, re­ține tot ceea ce îl cucerește, așterne în caietele sale fiecare vis împlinit, căci dorințele sale se traduc prin a explora, prin călătorii, prin depășit granițele proprii.

Iubește oamenii, slăbiciunea și puterea lor, decrepitudinea orașului și înălțimile sale ame­țitoare, mediile creative sau pe cele care aparțin doar celor mar­ginalizați, oamenii sunt egali și merită întreaga sa atenție: „aleile lăturalnice cu sticle, pălării me­lon, mustăți de bere, stridii, foci zburătoare, dealuri întretăiate, ferestrele sumbre cu arcadă, ochi care caută bisericile vechi ce dau de pomană lupilor de mare care urlă și rânjesc pe bulevardele șan­sei pierdute“. Așa își descrie pri­ma noapte în locomotiva care go­nea cu viteză, „prima noapte și cea mai glorioasă noapte“ a meseriei sale temporare de frânar.

Totul îl antrenează și îi stâr­nește curiozitatea, este un veșnic îndrăgostit de tot ceea ce vede și i se întâmplă, poezia scrisului său vine din poezia felului în care își trăiește fiecare zi. E o dulce beție a prezentului, iar Kerouac i se supune, cucerind în același timp creasta celui mai înalt val, bucurându-se de „sfinte răsărituri și sfinte apusuri de soare în Pacific“, de o carte, de o cafea, de o noapte bună de somn, de ceața matinală din port, de zăpezile strălucitoare din munți.

Dirijorul nonconformismului și al libertății depline

Dacă mediul creativ din New York îi este cunoscut ca-n palmă („Sau cineva tocmai a avut un vernisaj, sau e o lectură de poezie la Living Theater, sau la Gaslight Café, sau la Seven Arts Coffee Gallery pe lângă Times Square“), dând dovadă de abilitatea de a-și face cunoscută prezența, de a fi la curent cu transformările și noutățile generației sale, rămâne de o vulnerabilitate care cucerește prin descrieri ce îi vin mănușă și care, prin spontaneitatea lor, se traduc într-o uluire copilăroasă și plină de farmec: „Am văzut șaizeci și trei de apusuri rotindu-se pe dealul ăla perpendicular – apusuri demen­țiale din care se prelingeau norii ca spuma mării printre niște stânci spectaculoase ca alea pe care le desenai cu creionul când erai copil, cu toate nuanțele de roz ale speranței în fundal, și care te făceau să te simți ca ele, strălucitor și mohorât, mai presus de cuvinte“.

Proza spontană creează ritmul fidel al vieții trăite în prezent, redă întocmai viteza locomotivei sau, dimpotrivă, serile tihnite din cabana unui pădurar a cărui misiune e să identifice imediat incendiile care apar adesea în urma unor fulgere.

Franța rurală și cea urbană se împletesc în aceeași armonie care nu face decât să-l încânte pe dirijorul nonconformismului și al libertății depline, și până și firavele critici la adresa a ceea ce nu îl mulțumește sunt rostite de gura unui îndrăgostit incurabil.

Recunoaște în Paris mirosul specific și „fără nume de cafea, antiseptice și vin“, se bucură de tot ceea ce, în prezent, am numi cli­șee, de lucrurile pe care nu le eticheta, alegând să vadă binele și răul într-o simbioză care nu putea fi desprinsă de viață, nu putea fi separată de ceea ce însemna a fi, a trăi: „Aprilie în Paris, lapoviță în Pigalle și ultimele momente. În hotelul meu de mahala era frig și încă fulguia, așa că mi-am luat blugii vechi, șapca veche, mănu­șile de frânar și o jachetă de ploaie cu fermoar, aceleași haine pe care le purtasem când eram frânar în munții din California și ca pădurar în nord-vest, și m-am grăbit spre Les Halles de peste Sena pentru o ultimă cină cu pâine proaspătă și supă de ceapă și pâté“. Sunt nenumărate momentele pe care le descrie astfel de-a lungul timpului petrecut în Franța, iar pentru cei care iubesc această țară textul dedicat este o încununare a tot ceea ce are mai frumos de oferit.

Un unic și remarcabil jurnal de călătorie

Cele opt texte de non-ficțiune culese și incluse în acest volum compun o remarcabilă călătorie prin regiuni diferite, prin momente diferite ale vieții, prin inima unor meserii pe care le prelua cu o bucurie de copil, cu o curiozitate în fața vieții care îl arunca din nou și din nou înainte. Va ajunge, treptat, spre finalul acestor însemnări, să fie din ce în ce mai umil în fața creației, să se lase cucerit de frumusețea vieții, dovedind cu fiecare nouă călătorie că ceea ce inima sa înregistrează este doar splendoarea care îl cucerește și care, inevitabil, îl transformă.

Nonconformismul nu îi slă­bește, ci este motorul ideal pentru o viață trăită fără hartă, pentru dobândirea unor valori în fața cărora nu face compromisuri, pentru prietenii care țin o viață întreagă și pentru o operă pe care o creează până aproape de ultima clipă a vieții sale. Este, în egală măsură, stăpânul și călăul propriei vieți, scriitorul neîntrerupt și călătorul fără odihnă în marea carte a explorării universale. Nu se lasă doborât de opreliști, ia din viață cu ambele mâini și transpune în scris, filtrează totul prin cuvintele pe care nu le editează, lasă moștenire amintirea fiecărei secunde, cucerind viața chiar și dincolo de limitele existenței.

Kerouac nu poate fi citit azi decât în cheia unui prezent infinit, a unui spirit liber care a ales, în permanență, bucuria unui nou început, exaltarea în fața unei noi pagini goale, prima clipă de dinaintea unui nou roman. Fără etichete, el însuși un om lipsit de prejudecăți, Kerouac a reușit, fără să-și propună, un unic și remarcabil jurnal de călătorie.

Jack Kerouac, Călătorul singuratic, traducere din limba engleză de Vlad Pojoga, colecția „Biblioteca Polirom“, Polirom, 2023