Cum știm, se întâmplă și excepții de la reguli, oricât de absolute ar părea ele. Astfel, o regulă de aur la concerte, festivaluri de tot soiul și altele este cea că în ultima zi are loc la final cel mai important eveniment.
Însă, cum spuneam, au loc și excepții. Astfel că în a doua zi a festivalului Rocanotherworld a avut loc cel mai important concert, de departe. Iar norvegienii de la Madrugada au fost pe cât de apropiați de perfecțiune s-a putut. Acum, evident că vă întrebați de ce. Răspunsul este pe cât de mundan se poate: după cum mi-au spus și trupeții, sâmbătă plecau pe la ora prânzului către Grecia – duminică urma să susțină un concert în Atena.
Tolăniți pe zăpușeală
Dar să începem cu începutul. Ziua de vineri: cald, țânțari, mai multă lume ca niciodată. Refugiat pe malul lacului Aroneanu alături de niște prieteni, mă uitam la cum se distrează lumea pe apă. Alături, mai în spate, deja spațiile de agrement erau pline de oameni tolăniți pe pernele-puf (sau beanbag), copiii se cățărau pe peretele celor de la Climb Again, câinii gâfâiau pe lângă stăpânii lor, toată lumea intra în atmosfera de festival. Și da, legat de câini, Rocanotherworld este un fest mai mult decât deschis față de prezența animalelor de companie. Mai mult decât atât, în zilele de 24 și 25 iunie a fost organizată o colectă, de tradiție de acum, Ai cumva o păturică?. În cadrul ei au fost donații de hrană (umedă și uscată), medicamente pentru câinii și pisicile fără adăpost, haine vechi, covoare, pături, produse pentru curățenie (clor, detergent, dezinfectant etc.).
Au mai fost și o serie de instalații artistice, ce au permis tinerilor artiști emergenți din Iași să își expună creațiile. Aici au fost însă o serie de probleme, nu în ce privește operele, ci comunicarea. Au fost situații în care unii artiști, invitați să expună, au trebuit să își refacă lucrările, pentru ca în final să nu se concretizeze nimic, practic retrăgându-se invitația inițială. Nu e tocmai firesc, lucrurile ar trebui stabilite limpede de la început.
Sâmbătă și duminică au avut două dezbateri în spațiul oferit de cafeneaua Acaju. Sâmbătă tema a fost Etică și echilibru în lumea evenimentelor culturale, moderată de Ștefan Teișanu, cofondator al Centrului Cultural Clujean, Fapte și Nord, alături de care s-au aflat Iulia Pop, cofondator Overground Music, Corina Giurgia, PR și cofondator Serile Filmului Românesc, Amelia Gheorghiță, PR și facilitator cultural, și Patricia Butucel, fondator și director al festivalului Rocanotherworld. Iar duminică s-a petrecut evenimentul Artă, oameni și AI, cu artistul Marius Ursache, Maria Comârlău – manager cultural; Ciprian Făcăeru – cofondator și director creativ al studioului Augmented Space Agency, și Ștefan Teișanu.
Cea mai aglomerată zi
Pe rând, pe rând, oamenii tot soseau. Ușor, pe măsură ce se apropia concertul Madrugada, spațiul festivalului devenea tot mai plin, cu un public din ce în ce mai concentrat.
În ziua de vineri pe scenă au urcat, în ordine: Rana, Orkid, Luna Amară și Madrugada.
Soarele puternic și gâzele ce insistau să se bucure de prezența oamenilor au făcut ca zona din fața scenei să nu adune un public prea numeros la Rana. Abia la Orkid a început să se adune lumea, deși cea mai mare parte a celor prezenți a preferat să asculte muzica din ascunzișurile ce ofereau umbră.
Și malul lacului era plin de oameni tolăniți pe beanbag-uri, căutând nițică răcoare dinspre apă – chit că erau siliți să reziste asalturilor gâzelor.
Dar iată că se lasă și seara, chiar dacă nu a venit și răcoarea pe care festivalierii o căutau mai mult în apă și bere de la barurile amplasate strategic de-a stânga și de-a dreapta scenei (plus încă unul într-un cort uriaș la intrare, pe lângă mașinile cu culinării ambulante). Iar odată cu seara au început și cei prezenți să se adune, tot mai numeroși, în fața scenei: urma Luna Amară.
Cei de la Luna Amară sunt o prezență prea bine-cunoscută ieșenilor, fiind de altfel, ca și cei de la byron, constanți în concertele din Iași și de la Rocanotherworld – ba chiar o prietenă îmi spunea, cu candoare, că, la cât de des concertează la noi, avea impresia că sunt ieșeni. Așa că toată lumea, asudată, se înghesuia în față. Și așa poți să îți dai seama că, până la urmă, sunt trei feluri de spectatori: cei care vor în față, cât mai aproape de trupeți, cei care preferă să fie la mijloc și observatorii, care aleg să stea în spate, de unde pot auzi și vedea și trupele, și mulțimea, unde pot să schimbe o vorbă cu apropiații fără să trebuiască să țipe la ei. E urât să țipi la prieteni, prietenilor!
Dar legat de sunet: din păcate vineri sonorizarea a fost cea mai proastă de pe parcursul festivalului. Din diverse puncte pe unde m-am învârtit, dacă nu știai versurile celor de la Luna Amară nu îți dădeai seama prea bine ce vrea să spună Mihnea, solistul. Și, și mai din păcate, la Madrugada situația nu a fost mai bună. Din fericire pentru mine, însă, muzica lor îmi era deja înăuntru, astfel că nu am făcut decât să regret sonorizarea. Se putea mai mult, toți meritam mai mult. Și e păcat, și pentru festival, și pentru public.
Dincolo de asta, publicul, dacă tot vorbeam despre el, familiarizat prea bine cu trupa clujeană, s-a implicat în concert, cântând și agitându-se pe cât s-a putut – din motive de exces de transpirație.
Ceața dimineții
Și apoi a venit momentul pentru care ziua de vineri a fost de departe cea mai aglomerată dintre zilele ediției 2023 a Roca: concertul Madrugada. Care Madrugada înseamnă în portugheză exact asta: ceața aceea pe care o putem pândi dimineața în zori, diafană și promițătoare. Ei bine, la fel este și vocea Sivert Høyem, o voce gravă, catifelată, care promite ascultătorului (cel puțin mie) tot ce e mai bun pe lume, pe ritmurile de alt-rock cu rădăcini în blues. Da, poate părea o combinație stranie, dar este una care funcționează foarte bine în cazul de față.
Recunosc, pentru mine a fost o bucurie când trupa s-a reînființat după o pauză de zece ani (din 2008, de la moartea chitaristului Robert Burås, până în 2018), iar bucuria mai mare a fost să îi prind apoi la Artmania, unde a sunat foarte bine. Iar prezența formației la Iași a fost în sine o bucurie imensă. Da, am fost unul dintre cei care au intrat cât mai în față, să îl văd mai bine și pe Frode Jacobsen cum căznește basul.
Iar, bineînțeles Sivert a făcut senzație iarăși nu doar cu Majesty, pe care într-o formă sau alta o simțeai îngânată de toți cei de pe lângă tine. Ci și cu vestitul lui sacou cu oglinjoare, care îl transformau într-un glob disco, cu luminile lovindu-se de el pentru a sări mai departe către public. A fost o seară în care lumina, e limpede, a fost undă, nu particulă. Iar magia creată de muzica trupei, cu catifelarea vocii lui Sivert și cu această imagine nu poate fi numită decât într-un fel: nașterea unei religii. Credeți-mă, băieții ăștia poate iau pauză un deceniu, dar apoi ei când cântă chiar cântă.
Niciodată nu a fost mai plin la Roca decât în acea seară de vineri, când toată lumea a simțit că de fapt este duminică. Și a fost bucurie, prea scurtă, ca orice bucurie. Totul se terminase și cu toate astea oamenii încă mai simțeau ceața zorilor.