Un banc de pe vremea lui Ceaușescu implică niște muncitori de la întreprinderea Tohan din Zărnești. Personajele sunt invitate la o cumătrie de către un coleg, proaspăt tătic. Muncitorii cad de acord că cel mai bun cadou pentru un botez ar fi tocmai un landou produs în fabrica lor.
De aceea, hotărăsc să fure fiecare din fabrică câte o piesă din care să construiască apoi landoul. Zis și făcut. Se adună toți cu câteva ore înainte de petrecere și se apucă de montat piesele subtilizate. După o trudă istovitoare, cu petrecerea în toi, unul dintre ei exclamă deznădăjduit: „Oricâte combinații am încerca, tot kalașnikov iese!“.
M-am numărat și eu printre vizitatorii expozițiilor ocazionate de Luna Sculptorilor Români de anul acesta. Înainte de a ajunge la Baia Turcească, luasem deja un prim contact cu o parte dintre lucrările expuse în spațiul public, Hidra din Piața Mihai Eminescu, ouroborosul din fața Palatului Braunstein și sculpturile din Campus Palas. Trebuie să recunosc că eram foarte curios cum se va prezenta un eveniment de artă contemporană gestionat de Ateneul Național Tătărași în proaspăt renovata clădire din proximitatea Mitropoliei. Știam de pe vremea Bienalei Periferic că Baia Turcească are o arhitectură puternică, extrem de dificil de controlat ca spațiu de expunere. Am încercat să-mi imaginez ce ar înțelege un spectator neavizat și am constatat că nu ar pricepe mare lucru.
Unele săli sunt doldora de lucrări (Peter Jecza, Dragoș Pătrașcu, Costin Ioniță), în altele bate vântul (Vlad Țenu și fostele vestiare de lemn). Te poți mișca nestingherit prin niște încăperi în care n-ar trebui să ai acces, pline cu mobilier pentru cabine de machiaj de teatru și te întrebi dacă n-or fi și acelea niște sculpturi.
La etaj e o sală cu lucrări de Alexandru Podea care stau pe lângă pereți de parcă cineva ar fi ținut un banchet acolo și ar fi făcut loc pentru oaspeți și pentru masa uriașă din mijloc, masă despre care noi (ieșind din pielea spectatorului neavizat) știm că a rămas de la RCW de anul trecut, așa după cum, tot de la RCW de anul trecut, la intrarea în clădire au rămas în mod nejustificat niște piese din faianță colorată care acum fac parte vizual din lucrarea Joacă-te cu noi a lui Costin Ioniță.
Blestemul uapist al etichetelor anapoda
O prezență mai mult decât bizară este aceea a unui obelisc din lemn dedicat (DA!) primarului Chirica! Tronează în capul de perspectivă al fostului vestiar pentru femei, parter, aripa stângă. Pe laturile sale sunt scrijelite inscripții în latină, italiană, engleză și română, „PAX MUNDO FRATRUM RESPECT FOR NATURE”; „ACEST OBELISC A RENĂSCUT DIN CENUȘA BĂII TURCEȘTI”; „MULȚUMESC 31.07. 2023 IAȘI PRIMAR MIHAI CHIRICA“. Nici piesa aceasta nu face parte din expozițiile LSR, dar este, așa cum va fi permanent, parte din toate expozițiile organizate în acest edificiu.
O inconsecvență similară cu modul în care sunt instalate lucrările regăsești și în semnalizarea lor. Am vizitat expoziția în două zile diferite pentru a realiza abia a doua oară, cu pliantul LSR în mână și consultând listele de artiști, care și din ce expoziție face parte. Nu-ți poți da seama, parcurgând sălile, că Jecza, Felix Aftene, Pătrașcu, Țenu, Fântânariu și Saint-Machine sunt din aceeași expoziție, Contemporary Flag. În sala alocată lui Jecza există un fel de monografie bine documentată, însă ceilalți artiști sunt văduviți de orice explicație.
Unele exponate sunt marcate cu etichete de hârtie, altele cu plăcuțe aurii. Mai toate etichetele au dimensiuni diferite. Cărui fapt i se datorează această diferență de tratare a lucrărilor, e calitatea creațiilor, importanța artistului, a expoziției în cadrul mai larg al manifestării? Blestemul uapist al etichetelor anapoda ne bântuie și la LSR. Eticheta, ba are an, ba nu are, ba are titlu, ba nu are. E pe jos sau pe perete sau pe postament sau pe unde e loc de ea. Singurul numitor comun e stema cu coroană a Ateneului.
Carență curatorială
Lăsând în urmă Baia Turcească, m-a durut inima când am vizitat expoziția Hieratique din Muzeul Mitropolitan, Galeria Sinaxar, în care lucrarea lui Mihai Olos, amplasată între lucrări de Simion Cristea, Dan Covătaru și Vladlen Babcinețchi, avea eticheta deja călcată în picioare de studentele la teologie care participau la o prezentare pro-viață.
Vorbind despre medierea expozițiilor cu publicul și extinzând discuția asupra întregului eveniment, am aflat deja de la știri și de pe platformele de socializare ce s-a întâmplat cu Hidra. Curatorul lui Costin Ioniță, în loc să scrie un text curatorial serios (de fapt, texte explicative despre fiecare lucrare în parte) ca să nu dea apă la moară primitivismului bigot ieșean, îi cântă osanale unuia dintre organizatorii acestui eveniment într-un limbaj căzut direct din Neculce sau Dosoftei.
În pliantul de popularizare a LSR, Ioan Răducea îl ridică în slăvi pe Vladlen Babcinețchi în loc să anticipeze ceea ce a devenit ulterior cea mai mare vulnerabilitate a „celui mai important eveniment dedicat sculpturii din România“.
Această carență curatorială are loc în orașul în care, în 2018, tot la propunerea Art Safari, lucrarea lui Clemens Behr a avut parte de critici virulente din partea publicului care nu a înțeles nimic din semnificația și rostul prezenței acelei lucrări în spațiul public, o neînțelegere generată tot de slaba mediere. În acest context, nu poți să nu te întrebi dacă nu era mai corect ca unul dintre principalii organizatori să se fi aplecat exclusiv asupra aspectelor care au scăpat ulterior de sub control decât să se fi ocupat cu instalarea propriilor creații în vreo trei expoziții simultan.
Voi vorbi puțin și despre conținutul LSR, nu numai despre formă. Libertatea de expresie ar trebui să permită o multitudine de atitudini, conservatorismul nu face excepție. Problema nu este doar aceea a afirmării conservatorismului cu toate nuanțele sale. Problematică este și saturația cantitativă și calitativă a LSR cu acest discurs care lasă intenționat impresia că în arta contemporană românească aproape că nu este loc de altceva, că neoconservatorismul creștin-ortodox este singurul discurs artistic reprezentativ din spațiul mioritic. Această pretenție de exhaustivitate, împreună cu strădania de a aservi spațiul public are un ecou de tristă amintire.
Cui să îi dăm crezare
În aceeași cheie, câteva cuvinte despre Mircea Cantor, invitatul de onoare al LSR 2024. E un subiect aparte, dar nu foarte diferit în această poveste a legitimării locale prin asocierea cu „nume mari“ (Bernea, Brătescu, Neagu, Olos, Tiron). Mircea Cantor s-a afirmat în cadrul „școlii de la Cluj“ la începutul anilor 2000, cu un discurs critic în raport cu naționalismul deșănțat și inept al politicienilor din Ardeal. Numerele 15-16/2003 din revista „Idea artă + societate“ îi prezintă pe Mircea Cantor și pe Ciprian Mureșan (curatorul proiectului câștigător de anul acesta al Pavilionului României de la Bienala de la Veneția), îngrijind ca niște grădinari cu stropitori mobilierul stradal vopsit tricolor din ordinul primarului de atunci al Clujului, PRM-istul Gheorghe Funar. Acțiunea celor doi artiști satiriza „conștiința națională“ de paradă a politicienilor populiști de la acea vreme.
La 20 de ani distanță, după ce carierele lor au fost propulsate pe orbitele internaționale tocmai prin intermediul acestui discurs critic, asistăm la un soi de apostazie naționalist-religioasă prin care Cantor își redescoperă obârșia și apartenența spirituală. Cui să îi dăm crezare, artistului critic din 2003 sau artistului care expune embleme naționale în Muzeul BOR din Iași? Cu care dintre aceste două entități contrastante se legitimează LSR?
Este evident că Ateneul Național Iași s-a străduit anul acesta să amplifice dimensiunea evenimentului (aflat la patra ediție), să îi confere o relevanță națională și internațională și să aproprieze spațiul public ieșean, construind o axă geografică imaginară între Piața Eminescu, Mitropolie (Galeria Sinaxar), Bulevardul Ștefan cel Mare, Palatul Culturii și complexul comercial Palas, adăugând acestei „salbe“ ultima perlă culturală, Baia Turcească.
Revenind la anecdota din introducere cu muncitorii care își „apropriază“ piesele de landou și având în vedere toate aspectele amintite mai sus, consider că năzuința Ateneului de a transforma acest nou edificiu într-un centru internațional de artă contemporană nu prefigurează decât o altă instituție de cartier.
Dan Acostioaei este artist visual și cadru didactic