Theo Coster locuieste la Tel-Aviv si este, impreuna cu sotia sa, Ora, un foarte cunoscut inventator de jocuri pentru copii. De altfel, mi-a spus ca jocuri inventate de ei se gasesc si in magazinele din Bucuresti. Este un domn inalt, care are mult umor si un spirit foarte viu. Nu cred ca a auzit cind i-am spus ca am citit Jurnalul Annei Frank la 13 ani si ca la sfirsit, plingind in hohote, am rupt fotografia Annei din cartea luata de la biblioteca si am pus-o in propriul meu jurnal. Intilnirea cu Theo Coster mi se pare si acum incredibila. Eyal Boers mi-a spus ca DaKINO a fost primul festival la care filmul a participat, inainte chiar de premiera israeliana, si ca Theo Coster a insistat sa vada Romania, unde nu mai fusese niciodata.
In doua rinduri, Anne Frank scrie in jurnalul ei si despre Maurice, care era pe atunci unul dintre numerosii ei curtezani, desi se pare ca ea il placea cel mai mult pe Peter (in ianuarie 2008, presa anunta ca s-a descoperit o fotografie a lui Peter cel cu zimbet fermecator prin intermediul unui prieten al acestuia. Peter a murit la Auschwitz, la putina vreme dupa Anne).
Reactia oamenilor care afla ca il au in fata pe unul dintre colegii
Annei Frank e aceeasi – fie in Olanda, fie la Bucuresti. Nu le vine sa creada. Poate pentru ca se confrunta cu o parte a mitului Anne Frank. Documentarul Classmates of Anne Frank nu e un film despre Anne Frank, desi ea e prezenta din umbra aproape tot timpul – pentru ca se vorbeste despre ea, pentru ca prietenii scot la iveala caiete de amintiri din anii ’40, pentru ca viziteaza impreuna Gimnaziul Evreiesc sau lagarul de unde unii dintre ei, si Anne, au plecat spre alte lagare. Sau ca viziteaza Muzeul Anne Frank, unde una dintre colege ne spune ca, si daca ar fi stiut ca tatal ei a supravietuit, Anne tot n-ar fi putut infringe tifosul. In ochii oamenilor de azi, colegii Annei Frank sint asimilati mitului. In secventa in care ei viziteaza lagarul le spun adolescentilor care sint pe-acolo ca au fost colegi cu Anne Frank. Nimeni nu are nici o reactie. Mitul e atit de puternic, incit nu poti realiza ca au existat colegi si prieteni de-ai Annei care au supravietuit Holocaustului. Si ca ei sint azi in fata ta, si ca sint cu mult mai in virsta ca Anne – care a ramas pe vecie o fetita.
Intr-o scurta secventa de arhiva o vedem chiar pe Anne Frank facind cu mina din geamul casei. Imaginile dateaza din iulie 1942. Mitul e viu. Eyal Boers mi-a spus ca imaginile i-au fost puse la dispozitie de Casa Annei Frank si ca au fost surprinse accidental de un operator care filma o nunta. Cuplul de insuratei se pregatea sa iasa din casa in care locuia si Anne, iar ea se itise la geam ca sa-i vada. Imaginile se gasesc si pe youtube.
Classmates of Anne Frank e un film in care colegii Annei vorbesc uneori despre ea asa cum ar vorbi despre un prieten care locuieste in alta tara, un film din care afli povestea fericita a unui copil evreu salvat de o familie de ne-evrei, dar si reversul medaliei – ca acesta a fost un caz izolat si ca 80 la suta dintre evreii olandezi au fost exterminati, Olanda fiind, dupa Polonia, tara cu cei mai multi evrei ucisi in razboi.
Theo Coster: „Am fost unul dintre curtezanii Annei”
Theo Coster: Am sa va amintesc mai intii cum a inceput, de fapt, totul: asa cum se spune si in film, in 1942, nemtii au hotarit ca evreii copii sa nu mearga la aceleasi scoli cu copiii ne-evreilor. Asa ca am trecut toti la Gimnaziul Evreiesc, desi locuiam in cartiere diferite. Povestea a fost foarte interesanta pentru ca eram acolo copii din intreg Amsterdamul. La un moment dat, recent, un istoric a scris o carte despre acest Gimnaziu Evreiesc, iar cind a fost lansata cartea, am fost invitat si eu, si asa m-am reintilnit cu al doilea personaj din film, fata care acum locuieste in Sao Paulo, Nanette Konig-Blitz. Am reluat legatura, am facut schimb de adrese de mail, Nanette m-a vizitat in Israel (unde locuiesc acum).
De cind nu mai vorbiserati?
De vreo 60 de ani. Fireste, de-abia am recunoscut-o pentru ca se schimbase foarte mult, iar mie imi crescuse barba. (Ride.) Ne-am inteles foarte bine – ea insasi este o femeie foarte draguta, si ea a fost cea care mi-a dat numele si adresele celorlalti colegi din clasa care au supravietuit. Cu acest film, al carui producator executiv am fost, am simtit nevoia sa aduc o contributie la partea pozitiva a celui de-al doilea razboi mondial. Pentru ca, intr-un fel, filmul nostru este unul optimist. Iata-ne azi, cu copii, nepoti, stranepoti – Hitler n-a reusit cu totul. De aici a plecat filmul.
Dar n-a fost intr-un fel dureros sa faceti filmul?
Nu mi s-a parut, chiar daca Nanette, la un moment dat, spune: „Am fost singura persoana din familie care a supravietuit. Amindoi parintii mei si amindoi fratii au fost ucisi”. Din acest punct de vedere, eu am fost extrem de norocos pentru ca ai mei – tata, mama si singura mea sora – au supravietuit cu totii.
Mi-ati spus ieri ca numele Annei Frank era, de fapt, Annelise.
Da, eu o stiam ca Annelise. De aceea am fost putin surprins cind jurnalul ei, atunci cind a fost publicat, purta numele de Anne pe coperta. Se pare ca ea preferase ca numele ei sa fie Anne. Poate pentru ca una dintre celelalte colege ale noastre – care a supravietuit si care acum locuieste in Ierusalim – era Annelie (acum i se spune Hanna).
Si ce amintiri aveti cu Anne Frank?
La acea virsta si in acele vremuri nu exista cuvintul „sexy”, dar daca ar fi sa folosesc limbajul de azi, as spune ca era o fata foarte sexy. Era atragatoare, destul de desteapta si vorbea mereu in timpul orelor. Nu cred ca era in mod deosebit buna la invatatura. In jurnalul ei a scris la un moment dat ca Maurice (adica eu) vrea sa vorbeasca cu tatal ei, sa-l intrebe daca o lasa sa iasa cu el. Am fost unul dintre curtezanii ei. Dar era destul de liberala in privinta sentimentelor sale.
Va mai amintiti cum se desfasurau orele la scoala? Ce faceati in afara scolii?
Vedeti, am 80 de ani. Am uitat foarte multe.
Cind ati aflat ca Anne Frank a murit la Bergen-Belsen?
Doar cind a fost publicat jurnalul ei, parca prin 1948 sau 1949. Dar 80 la suta din evreii olandezi au pierit in Holocaust, deci un procent foarte mare din oamenii pe care ii stiam inainte de razboi nu mai existau dupa.
Iar dvs. ati supravietuit datorita unei familii de olandezi ne-evrei, care v-a adapostit timp de trei ani.
Da, am avut mare noroc pentru ca ei nu aveau copii, si dintr-o data s-au trezit cu un copil de-a gata, bine educat si politicos la cei 13 ani ai sai, iar ei s-au considerat la fel de norocosi ca mine. M-au iubit, oricit de ciudat ar suna, pina dincolo de moarte. O sa va explic: atunci cind „tatal meu adoptiv” a murit, a aparut un anunt in presa si la sfirsitul sau, cele mai apropiate persoane mentionate erau sotia sa si Theo Coster. Ca si cum as fi fost copilul lor.
Ati locuit timp de trei ani intr-un sat. La un moment dat, mama dvs. s-a refugiat in aceeasi casa, pe post de matusa a dvs., in vreme ce gazda juca rolul mamei.
Si dupa ce am plecat de la ei am ramas in legatura. Dar s-a mai intimplat ceva care nu se afla in film: dupa razboi, cind germanii au acordat reparatii financiare, n-am vrut sa ma ating de bani, chiar daca eram departe de a fi bogat. I-am transferat pe toti familiei care m-a ascuns in timpul razboiului. Le-am spus: „Ii puteti investi in coniac sau ii puteti investi in niste bilete de avion ca sa veniti in Israel sa ne vedem”.
Dar cum ati ajuns la ei in timpul razboiului? Ii cunosteau parintii dvs.?
Cred ca prin intermediul unei organizatii clandestine care incerca sa plaseze evrei in familii de ne-evrei.
Ce va amintiti din acea perioada? Stateati ascuns tot timpul?
Nu, nu prea mult. Aveam voie sa ies pe-afara, atit de mult incit vicarul satului a decis ca pot sa-mi continui scoala la un liceu din orasul invecinat. Asa ca in fiecare zi pedalam opt kilometri dus si opt kilometri intors, si numai directorul liceului stia ca eram evreu, nimeni altcineva. Eram chiar coleg de clasa cu fiul comandantului nazist din satul unde locuiam.
Va placea de el? Erati prieteni?
Nu. Dar mai era un aspect. Nu eram evreu practicant, insa n-aveam nici cea mai mica idee despre crestinism, chiar daca „tatal meu adoptiv” ma ducea in fiecare duminica la biserica. La scoala erau si ore de crestinism. Trebuia sa joc doua roluri: sa invat foarte repede si sa ma prefac ca sint la fel de plictisit ca ceilalti copii din clasa. Asta am facut si am primit chiar nota 8 (10 fiind nota maxima)!
Puteti sa va imaginati ce s-ar fi intimplat cu Anne Frank daca ar fi ramas in viata?
Filmul o spune, intr-un fel. Citeva fete din clasa noastra erau mai apropiate de ea, erau printre prietenele ei cele mai bune. Una dintre ele traieste acum la Ierusalim. Ea mi-a spus ca Annei i-ar fi placut (asa cum scria si in jurnal) sa devina scriitoare, dar ca nu era hotarita daca sa se mute in Israel sau nu. Dar filmul nu este, de fapt, despre Anne Frank. Anne este lipiciul – daca pot spune asa – care ne uneste. Au aparut deja mult prea multe carti, piese de teatru si filme despre Anne Frank, si chiar s-au tiparit timbre cu figura ei. Anne Frank nu mai avea nevoie de reclama.
Eyal Boers: „Anne Frank a fost folosita ca simbol national”
Il cunoasteti pe Theo Coster de multa vreme, nu-i asa?
Familiile noastre se cunosc din 1870. Bunica lui si strabunica mea erau prietene la scoala. Familiile noastre nu sint inrudite, dar au trait mereu una in apropierea celeilalte si s-au ajutat chiar si in timpul crizei financiare de la inceputul secolului XX.
Familia dvs. a fost si ea persecutata?
A fost aproape anihilata in timpul Holocaustului. 80 la suta din membrii ei au fost ucisi, iar tatal meu si cu mine sintem singurii membri de sex barbatesc ramasi sa duca numele familiei mai departe. Mai avem rude – in Olanda mai avem zece rude –, dar numai tatal meu si cu mine sintem barbati. Nu te gindesti zilnic la asta, dar am vrut sa fac acest film si din aceasta perspectiva. Pentru ca, in timp ce Theo are o viziune pozitiva asupra acestor lucruri (ai lui au supravietuit), eu am un punct de vedere foarte diferit, iar amestecul acestor doua viziuni stiam ca va da un film interesant. Uneori filmul spune lucruri bune despre Olanda, alteori lucruri rele. Probabil ca aveti si voi, in Romania, perceptii asemanatoare.
V-ati nascut in Olanda?
Nu, m-am nascut in Israel, dar am trait sapte ani in Olanda cind eram copil. Si vorbesc olandeza, ceea ce era absolut necesar pentru a putea realiza acest film. In momentele dificile, cind personajele se reintorc in timp, ele reincep sa vorbeasca in olandeza, desi initial doream ca filmul sa fie vorbit in engleza. Este cazul lui Nanette, care locuieste de multi ani in Brazilia si care vorbeste in engleza mai tot timpul filmului, insa cind amintirile devin dureroase, nu poate vorbi in alta limba decit olandeza. Multi nu stiu ca, dupa Polonia, evreii din Olanda au avut proportional cel mai mare numar de morti in timpul razboiului. Nu spun ca olandezii s-au folosit de povestea Annei Frank pentru a acoperi acest adevar, dar ea a fost transformata intr-un mit care scoate in evidenta olandezul bun si lucrurile bune pe care le-au facut olandezii. Cumva, se uita cum a sfirsit Anne Frank. Muzeul Anne Frank accentueaza faptul ca olandezii i-au ascuns familia, sau cit era Anne de inteligenta si de talentata ca scriitoare, dar pune prea putin accent pe faptul ca familia Frank a fost tradata de un olandez, ca a fost pe urma inchisa intr-un lagar olandez din Olanda de unde a fost pe urma trimisa in Germania. Lucrurile pe care le spun eu in film se spun si se scriu de 10 ani incoace in toata lumea. Anne Frank a fost folosita ca simbol national, dar cumva lucrurile nu au mers cum trebuia. Am vrut sa ma indepartez putin de mit si sa arat ca mai erau si alte persoane linga Anne Frank, si ca povestile nu sint mereu atit de optimiste. Si prietenii ei o spun singuri, nu doar colegii, pentru ca in film apar doua dintre cele mai bune prietene ale Annei Frank care ne impartasesc despre ea lucruri pe care nici parintii ei nu le-au stiut – ce simtea, cum arata cind ajunsese deja in lagar. Nu mai zimbea, nu mai vorbea atit de mult, nu mai statea asezata la masa (n.red.– ca in cele mai cunoscute fotografii), devenise un schelet.
In film personajele viziteaza Muzeul Anne Frank, dar acesta nu e de fapt locul unde a locuit ea.
Asta e o alta neintelegere. Oamenii cred ca acolo s-a nascut ea, dar de fapt ea a copilarit intr-un cartier invecinat, impreuna cu colegii de scoala. „Casa Anne Frank” e de fapt o fabrica unde lucra tatal ei, si din aceasta cauza aici s-a ascuns familia Frank. Nu era casa lor.
Ce probleme v-a mai pus realizarea acestui film?
Multe. In primul rind, e un film independent, lucru care are si avantaje. N-am avut pe cap o companie de productie care sa-mi spuna ce sa fac, dar i-am avut pe Theo si pe Ora, care au initiat si finantat filmul. Ei nu vin din lumea filmului iar, uneori, cererile si modificarile pe care le doreau erau dificil pentru mine de facut. Dar acum zic ca e bine pentru ca ei m-au facut sa nu vad lucrurile doar din perspectiva cinematografica, ci si sa le fac sa nu fie foarte dure pentru privitori. Ei au dorit ca filmul sa fie mai accesibil pentru copii.
Acesta e primul dvs. documentar de lungmetraj?
Da, am facut pina acum scurtmetraje de fictiune si un documentar de scurtmetraj, dar de-abia acum am simtit ca e timpul sa fac acest film. Subiectul ma astepta de multa vreme, nu doar din pricina propriei mele istorii si a faptului ca eu si Theo sintem prieteni sau ca sintem olandezi, ci si pentru ca lucrarea de doctorat la care lucrez e pe aceasta tema.
Care?
Felul in care Holocaustul a fost surprins in filmele olandeze.
Aveti un alt proiect cinematografic in lucru?
Lucrez la un documentar despre raidul Antebe – Operatiunea Thunderbolt, care a avut loc in 1976. S-au facut pina acum doua filme hollywoodiene despre aceasta operatiune de salvare in cadrul careia fortele israeliene au salvat peste 100 de ostateci ai cursei Air France deturnate spre Uganda. E considerata una dintre cele mai mari operatiuni militare din istoria Israelului, dar eu vreau sa urmaresc destinul unei familii care si-a pierdut fiul, luat ostatic, si pentru care operatiunea a fost o tragedie. Din nou, iau ceva care a fost transformat intr-un mit si incerc sa expun acest mit, sa arat ca e ceva mai complex. Timp de 40 de ani, Israelul a ascuns aceasta poveste si nu a vrut sa spuna familiei cum a fost ucis acest om. Versiunea oficiala este ca a murit din cauza astmului, dar s-a descoperit pe urma ca a fost ucis de fortele israeliene in cursul eliberarii.
A existat un proces?
Nu, se presupune ca atunci cind trupele de comando intra in actiune, vei pierde citiva ostatici. Dar de ce sa ascunzi acest lucru? Raspunsul vine din acelasi motiv pentru care olandezii au ascuns faptul ca niste olandezi crestini au turnat familia Annei Frank. Nu vrei sa complici povestea, ci sa lasi mitul curat si limpede.
Autoritatile va ajuta sa realizati acest proiect? Aveti acces la arhive?
E un pic mai usor acum. Incerc sa fac acest film impreuna cu un post israelian de televiziune care detine majoritatea imaginilor de arhiva. Tot ce s-a intimplat in 1976 a fost filmat de televiziune. Sint in prezent in negocieri. Daca acest lucru nu va fi posibil, voi lucra probabil cu o firma de productie din afara tarii. Si francezii sint interesati, pentru ca printre ostatici s-a aflat si un cetatean francez, iar pilotul francez de la Air France a tinut sa ramina alaturi de ostatici pina la sfirsit. Si a fost eliberat pina la urma odata cu pasagerii.
Eyal Boers despre radacinile sale
„Bunicii mei din partea mamei s-au nascut in Romania – bunica la Vaslui, iar bunicul la Gura Humorului (desi tot timpul a insistat ca s-a nascut in Imperiul Austro-Ungar si ca nu e roman). Au plecat in Palestina dupa cel de-al doilea razboi mondial, pe un vas care a fost arestat de englezi, motiv pentru care au petrecut doi ani intr-un lagar de tranzit din Cipru. Bunicul a invatat ebraica in acest lagar, impreuna cu alti emigranti. Am fost crescut mai mult de aceasta bunica romanca decit de bunica olandeza, asa ca am mincat mamaliga, papanasi si placinta de porumb, si mereu am auzit «Vai de capul meu», «Vai de mine», «Du-te dracului». Bunica nu doar gatea si vorbea romaneste, dar si dansa. A ramas romanca pe de-a-ntregul. Mereu am visat sa vin in Romania. Bunicii au dorit mereu sa se intoarca si au tot aminat, iar acum sint amindoi morti. Cel putin am venit eu. Ar trebui s-o aduc intr-o zi si pe mama, Lia. Si ea se simte romanca.”