Nu știu să existe vreo rețetă de succes pentru un prozator debutant sau aflat la începutul unei (să o numim așa) „cariere“ de scriitor. Dar poate că totuși există.
Ceea ce știu și țin minte este că eram la Stockholm, acum 20 de ani și mai bine, invitat de Svenska Institutet, după tradiționalul Târg de Carte de la Göteborg. Ne aflam în sala elegantă – „de protocol“ – a editurii Bonniers (fondată în 1837!), cu pereții încărcați de portretele generațiilor de faimoși editori suedezi și ale autorilor de Nobel publicați, și o respectabilă profesoară din Uppsala ne vorbea despre literatura suedeză contemporană. Apoi ne-a fost prezentat un tânăr autor suedez recent publicat, cu o figură de viking, înalt, blond, zâmbitor… Simpatic. Ne-a spus că debutase de curând și că deja vânduse… și a rostit o cifră ce mi s-a părut astronomică, de câteva sute de mii de exemplare!
Evident, Suedia nu e România. Pe atunci, la începutul anilor 2000, încă mai existau la noi câteva centre de librării – e drept, majoritatea „privatizate“ și care aveau să mai funcționeze doar puțin timp, până când noii proprietari care se angajaseră să le mențină profilul le-au dat un altul, mai lucrativ. Pe post de librării erau numeroase tarabe – și pe ele găseai cele mai recente „Sandra Brown“ (multe fiind fake-uri „made in Romania“) care inundau străzile, cărți venite direct din depozitele angrosiștilor grupați în preajma Gării de Nord. Verona era, cred, doar un proiect, așa încât dacă voiai o carte anume, mai acătării, trebuia să o cauți „în fundul curții“, la GDS, ori la dna Munteanu (la „Sadoveanu“). La Iași o puteai găsi la Junimea ori la Casa Cărții, două dintre librăriile care, din fericire, „au rezistat“ cu brio până azi, fără să se transforme în buticuri cu cărți și cu „mai de toate“.
Oare de ce nu s-ar putea și la noi?
Cât despre noi, ceea ce aflam acolo, în Suedia – țară cu un raport demografic de 1:4 față de România, dar cu un număr infinit mai mare de biblioteci și cititori –, tot ce ne povestea distinsa universitară din Uppsala și debutatul prozator scandinav părea din alte lumi.
Apoi, urmărind topurile de vânzări, am observat că și în Franța, și în Italia, pe primele locuri se situau autorii autohtoni, la fel ca în Suedia. Dar nu numai acolo… Autorii naționali dominau și topurile din Polonia și Ungaria, ba chiar și pe cel din țara vecină, Bulgaria. Cred că atunci m-am întrebat: oare de ce nu s-ar putea și la noi?
Astăzi, după 20 de ani, în fruntea topurilor de vânzări – nu numai în cele ale Editurii Polirom – se regăsesc măcar doi-trei autori români. Iar membrilor care fac parte din juriile premiilor literare le e tot mai greu să decidă un câștigător. Chiar și editorilor le este din ce în ce mai greu să facă o selecție: oferta e mult mai generoasă și se scrie mult mai mult.
Colecția EGO, coordonată încă de la începuturile ei de Lucian Dan Teodorovici, a fost gândită mai întâi ca o platformă de lansare pentru autorii tineri. Nimeni nu și-a imaginat că douămiiștii vor sparge topurile de vânzări, ci mai curând că vor reuși să atragă atenția (și interesul) cititorilor și criticii față de o nouă generație de prozatori. Matematic, sunt peste trei sute de titluri publicate de atunci și peste jumătate de milion de volume.
Prima condiție e să fii perseverent
Cifrele nu spun însă întreaga poveste. Mulți dintre autorii debutați s-au clasicizat. Alții, nu puțini, au fost traduși în diverse limbi și la edituri de prestigiu. Iar în urma lor vin noile valuri de prozatori care bat la porțile consacrării. Chiar și numărul editurilor care vânează scriitori români „promițători“ și îi publică a crescut.
Selecția, spuneam, e tot mai dificilă și doar „realitatea“ (tirajele relativ reduse, distribuția deficitară, dezinteresul mass-media generaliste, puterea scăzută de cumpărare, locul marginal al lecturii în școală, eșecul programului „România Educată“, pirateria pe internet, numărul redus al celor ce citesc fie și o carte pe an etc.) e cea care ne constrânge să publicăm în EGO doar circa 20 de titluri noi pe an.
Nu e locul aici și acum, într-un an aniversar, să amintesc de eșecuri. Abordând în premieră o colecție de profil, știam că prima condiție este să fii perseverent.
Unii prozatori au rămas autorii unei singure cărți. Alții s-au afirmat abia la a doua sau a treia lor carte sau deloc. Au fost multe romane și proze scurte cu trăiri autoreferențiale (motiv pentru care, probabil, și colecția a fost denumită „EGO“). Unii au strâmbat din nas invocând „valoarea literară“.
A fost (și e nevoie) de referenți care să sprijine o selecție (cât se poate de) riguroasă, fără a fi contaminați de meteahna „e de-al nostru“, a grupărilor (destul de numeroase) din lumea literară.
Un model de manual
E nevoie de promovare asiduă, consumatoare de timp, personal și fonduri… Măcar din acest punct de vedere, debutând colecția cu o echipă de mai mulți autori simultan, cred că am avut în campania „Votează literatura tânără!“ un model de manual în ce privește promovarea, care a atras atenția, a ajuns la publicul-țintă (pe atunci social-media fiind într-un stadiu incipient) și a făcut ca numeroși critici literari și nu puține publicații să sprijine lansarea într-un mod, aș spune, spectaculos. O campanie cu impact.
Nu pot să închei fără să-i amintesc pe cei care au contribuit și contribuie să aibă un aport substanțial la succesul colecției.
Sunt toți cei care au sprijinit cu idei și au pus umărul la lansarea colecției și la conturarea profilului ei.
Sunt cei care au susținut editura ca să continue pe acest drum. Sunt redactorii.
Sunt artiștii „copertași“.
Sunt cei care au promovat și promovează colecția, fie și din postura de cititori.
Sunt criticii literari care recenzează noile apariții și cărora le mulțumesc și aici.
Îmi pare rău că nu-i pot aminti pe toți. Însă – în numele editurii și al meu – îi asigur de recunoștința noastră sinceră.
Dar mai ales sunt autorii, cei care ne-au încredințat manuscrisele lor și care o vor face și în viitor în speranța că, prin EGO, odată manuscrisul devenit carte și ajuns ca atare pe rafturile unei librării, vor avea ceva important de spus. Mai ales lor trebuie să le mulțumesc.
Nu știu dacă EGO poate fi considerată o rețetă de succes pentru o carieră de scriitor (să o numim așa).
Dar important e că ea există și că e nevoie de ea.