Ce rol consideri că a avut Ego. Proză în promovarea și evoluția literaturii tinere din România?
În primul rând, colecția a adus normalitatea, firescul existenței pe piața de carte a unei literaturi contemporane autohtone. Până în 2004, tinerii autori români nu doar că nu erau publicați de marile edituri din România, dar nici măcar nu prea găseau edituri de buzunar care să-i publice. Și, în rarele cazuri, când un tânăr reușea să scoată o carte, nici vorbă să se bucure de o promovare decentă. Un efect important al colecției Polirom a fost cel de model pentru celelalte edituri mari din România. În scurt timp, s-a ajuns chiar la un soi de bătaie între edituri pentru a descoperi noi autori români. Una peste alta, de la Ego. Proză încoace e suficient să scrii o carte bună și ai șansa de a fi publicat la o mare editură din România, indiferent cum te numești și de unde vii. Spre comparație, eu am debutat în 2000, la o editură pe care un grup de tineri autori au înființat-o, sub sigla OuTopos, în câteva sute de exemplare, cu bani de-acasă, și nici măcar o carte nu a fost distribuită în vreo librărie din România.
Și cam asta e povestea debutului multor scriitori români înainte de Ego. Proză. Astăzi nici un autor tânăr bun nu are nevoie de pile ori de bani de acasă ca să publice.
Cum crezi că a influențat colecția aceasta apărută acum 20 de ani peisajul literar și cu ce schimbări a venit în receptarea prozei tinere?
A democratizat un peisaj cu tătuci de toate felurile, care hotărau după bunul lor plac cine și cum este scriitor. A căzut atunci o lume, cea provenită din comunism, în care numai cutare ayatollah îți dădea liber la publicare și patalama de scriitor. A mai căzut și o altă prostie provincială, obsesiva discuție despre ce și cum e o capodoperă. Iar cititorii au preluat firesc rolul de a stabili cine și cum merită citit.
Privind în timp, de atunci și până acum, cum crezi că s-a schimbat și evoluat proza românească contemporană?
S-a schimbat o dată cu realitatea din jur, diversificând-se încontinuu. S-a sincronizat cu ceea ce se scrie afară. Nu putem judeca literatura contemporană în bloc, nu putem să o categorisim ca fiind genială ori proastă, dar în mod cert putem vorbi de o evoluție liberă, un joc cinstit între scriitor, editor și cititor.
Ce poți să spui despre percepția criticilor literari despre colecția Ego. Proză de la debutul acesteia până în prezent?
Prima constatare e că azi nu mai există la fel de mulți critici literari preocupați de întâmpinarea noilor și numeroaselor apariții. Altfel, entuziasm și dezamăgiri punctuale au existat încontinuu, totul în funcție de fiecare critic, autor și titlu în parte.
Îți mai amintești care au fost principalele dificultăți în lansarea și promovarea tinerilor scriitori și cum le-ați depășit?
Din punctul meu de vedere, ca fost coordonator al campaniei de promovare Ego. Proză, totul a mers ca pe roate. Nu datorită mie, ci deschiderii extraordinare pe care am găsit-o în Polirom, în breaslă, în mass-media și la public. Îmi aduc aminte că am adunat 33 de parteneri media în câteva zile (chiar și trusturi care de obicei nu voiau să apară pe același afiș cu concurența), printr-un text de jumătate de pagină, numai anunțându-i dorința noastră de a acorda o atenție specială tinerilor scriitori români. Lucram de patru ani în editură la momentul respectiv și abia atunci am prins pentru prima dată știrile din prime-time ale celor mai importante canale românești. Cred că principala decizie, nu neapărat ușor de luat, i-a aparținut lui Silviu Lupescu, pentru a face o asemenea investiție. Care, pe lângă curajul de a proceda altfel, a însemnat și foarte mulți bani. Țin minte că m-am dus emoționat cu un proiect de campanie pe care eu însumi îl consideram oarecum exagerat și prea costisitor. Iar
Silviu Lupescu a fost de acord în câteva minute cu tot ce-i propusesem cumva românește – să cer cât mai mult, că să obțin ceva cât de cât ok –, iar el a mai adăugat o mulțime de lucruri planului meu. M-a surprins și faptul că a acceptat instant și ideea jucăușă – cum mă temeam până și eu – cu „Votează literatura tânără“. Cred că nici lui Lucian Dan Teodorovici nu i-a fost ușor să coordoneze apariția unei colecții pe cât de îndrăzneață, pe atât de riscantă, la momentul respectiv. Dar știu sigur că și el a făcut-o cu bucurie.
Povestește-ne puțin cum a apărut sloganul „Votează literatura tânără“.
Atunci când am stabilit că lansăm colecția la un mare târg de carte din București, mi-am dat seama că acest lucru se va întâmpla în plină campanie electorală. Și-am propus să bruiem politica, să-i promovăm pe tinerii scriitori cu aceleași mijloace de care beneficiază politicienii în campania electorală.
Asumându-ne ironic că au măcar aceeași importanță precum politicienii, dacă nu mai mare. Nu cred că vreodată până atunci să fi apărut chipul unui tânăr scriitor pe bannere și mash-uri atât de mari, pe atât de multe cataloage și pliante de prezentare.
Ce ai schimba, dacă te-ai putea întoarce în timp?
Din perspectiva mea, colecția a mers atât de bine, încât ar fi existat o singură posibilitate de mai bine: Ego. Proză să fi apărut cu câțiva ani mai devreme. N-aș zice că există locuri, epoci ori perioade speciale, cu scriitori mai mulți și mai buni, ci doar oportunități oferite scriitorilor de a exista.
Cât de greu a fost să faceți pionierat în promovare atunci în anii aceia când literatura română tânără nu prea era luată în serios?
În promovarea cărților și a autorilor e totdeauna pionierat. La fel precum scrisul de cărți, și promovarea în domeniu e fără sfârșit. Pentru că autorii nu-s precum cartofii – de două feluri, albi sau roșii –, nu pot fi promovați doar angro. Fiecare carte e și un „produs“ în sine, își are publicul ei aparte pe care îl poți aborda în nenumărate feluri. Dacă un autor român vinde o mie de exemplare dintr-un titlu, din punctul meu de vedere, acesta este un autor relevant.
Pe piața liberă el se bate pe aceleași rafturi cu marii scriitori ai lumii din toate timpurile. Dacă convinge o mie de cititori să dea bani pe cartea lui înseamnă că el personal a reușit. Restul e marketing. Pun pariu cu oricine că un autor român care a vândut pe bune, pe piața liberă câteva mii de exemplare poate fi vândut oricând în zeci sau sute de mii de exemplare. Diferența o va face marketingul, promovarea personalizată. Nu-i Baba Vanga ori rocket science în ce pariez: e suficient să urmărim, de exemplu, cum explodează vânzările unei cărți după ce este ecranizată ori să analizăm vânzările unui titlu înainte și după ce autorul devine faimos prin alte mijloace decât literatura în sine.
Ce sfaturi i-ai da unui tânăr scriitor care ar vrea să debuteze, dar are îndoieli?
În primul rând, să scape de îndoieli, să-și asume până la capăt ceea ce vrea să facă. Dacă vrea doar faimă și bani, mai bine să se apuce de altceva. Și, dacă alege să scrie, să iubească necondiționat literatura. Să citească mult și să se profesionalizeze, să priceapă piața de carte și regulile matematice ale acesteia. Să dea o căutare pe net, să afle din trei clicuri cum și unde se face o ofertă de publicare, înainte de a se plânge că „nu te publică nimeni, ai nevoie de pile, eu sunt genial, dar sunt interese la mijloc, alții nu mă lasă, e pe găști, bro“.
Și să nu intre din prima – de fapt, niciodată – în corul bocitoarelor de toate vârstele care anunță moartea literaturii și a cititorilor.