Prin scurta mea intervenție, aș vrea să mă opresc la două forme literare destul de criticate și acum, și în momentul lor de glorie (sau cel puțin, producătoare de scepticism privind „calitatea“ produsului cultural), considerate (sub)genuri sau formule literare „facile“: autoficțiunea (în ceea ce privește proza) și confesiunea (în ceea ce privește poezia).
Altfel spus, momentul de vârf al autoficțiunii și al poeziei confesive ar fi trecut, consumându-se prin anii 2000, fiind oricum, după cum s-a spus în studiile literare, în defazaj față de Occident (Vestul Europei și America de Nord).
Nu voi face acum o genealogie a acestor două (sub)genuri, dar ceea ce vreau să punctez este necesitatea reconsiderării lor în contextul local.
În primul rând, autoficțiunea, mai ales așa cum a intrat ea în literatura română, a fost o formulă literară fundamental masculină (sau adjudecată de autori, nu de autoare): folosesc adjectivul nu pentru a mă afunda în binomul nefuncțional și reducționist masculin-feminin, ci pentru a sublinia male gaze-ul formulei și pentru a sugera cum autoarele au utilizat altfel această așa-zis „autoficțiune“, ceea ce nu consider că e întâmplător, încercând să combată reprezentările viciate. Ioana Bradea, Lavinia Braniște, Diana Bădica, Alina Nelega, Sașa Zare au produs mai degrabă niște ficțiuni identitare, deconstruind și reconstruind, în fond, tot arsenalul acela al autoficțiunii clasice, normative, care face din așa-zisa autenticitate un alibi pentru construcții narative cu iz machist. Ele au dat și câteva personaje care, pe cât de diferite par, date fiind contextele ideologice și socioculturale distincte în care sunt plasate, pe atât de mult vehiculează aceeași problematizare: cum reprezinți o femeie, lesbiană sau heterosexuală, fără să o prinzi în chingile unui gen literar deja formatat? Cum reprezinți maternitatea, suroritatea sau, dimpotrivă, miezul conflictual dintre mamă și fiică sau dintre două iubite sau cum te uiți la o femeie care se confruntă cu precaritatea, nemizând pe un clasism care să o inferiorizeze din cauza unei perspective narative viciate?
Sunt întrebări pe care cred că și discursul critic, la fel de bine, ar trebui să și le pună. Ar merita să discutăm mai mult despre relația dintre genul identitar și (sub)genul/ forma literar/ ă (în această direcție, este de văzut articolul Veronicăi Lazăr din „Vatra“, nr. 5-6/2024, care problematizează legătura dintre gender și genre în disciplina filosofiei).
La fel, poezia confesivă a fost de-a lungul timpului atribuită cel mai mult poetelor, receptate mai ales în siajul Sylviei Plath sau Anne Sexton, despre care în spațiul românesc s-a vorbit mai degrabă pe modelul corespondenței formale (vezi Mariana Marin, care a fost atât de asociată Sylviei Plath în virtutea modelului confesiv pe care poeta optzecistă l-ar fi împrumutat de la poeta americană). De data aceasta, autobiografismul și confesiunea din poezie au fost asociate cu discursuri ale poetelor, ajungând să fie considerate facile sau hiperuzitate, pe principiul că ce e personal e la îndemână, deci are un grad slab de complexitate. Ceea ce e doar o prejudecată cu fundament elitist. Lăsând la o parte discuția teoretică, reprezentarea femeii în discursul poetic și prozastic în România de către o femeie emancipează (reconfigurează) și genurile literare standardizate. Și nu în sensul în care toate subiectele intratextuale care încorporează identitatea unei femei sunt automat (sau trebuie să fie) feministe, queer și progresiste. Asta e o prejudecată cu substrat conservator și alienant deopotrivă social și identitar. Pe de altă parte, aș vrea să punctez și să nu uităm că reprezentările femeilor nu sunt chiar diverse, întrucât, de exemplu, vocile femeilor rome și ale persoanelor queer rome sunt, din păcate într-o mare măsură, absente.
Observ, totuși, o fluidizare, mai ales dinspre autoare, a reprezentării și a împuternicirii persoanelor queer și a femeilor în literatura română contemporană, dinamitând discursurile poetice sau prozastice considerate biografiste și eventual irelevante la scară mai largă socială/ comunitară din cauza așa-ziselor limitări ale conținuturilor furnizate de experiența profund individuală. Există și mi se pare important, tot dinspre autorx, și nevoia producerii de discurs, de formule literare, care să corespundă unor urgențe și unor problematici față de care literatura română a fost rezistentă, dacă nu chiar complet opacă. Aș mai adăuga și faptul că, până să producem literatură (aici mă includ ca poetă), poate ar fi important să ne ascultăm unele pe altele, să ne descoperim reciproc, să știm unele de altele, să creăm niște legături care pot duce la explorări ale scriiturii creatoare diferite de cele ce ni se dau.
Teona Farmatu scrie poezie, cronică literară și dramaturgie. A absolvit Facultatea de Litere (română-franceză), iar în prezent lucrează la un doctorat despre circulația poeziei moderne franceze în cultura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din 2023 este redactor-șef al revistei „Echinox“.