Romanul Empuzion. Horror naturopatic, traducere și note de Cristina Godun, este primul pe care îl publică, după Cărțile lui Iacob (2014; Polirom, 2023), scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk, recompensată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2018.
În inima pădurii care înconjoară, în 1913, stațiunea climaterică montană pentru bolnavii de tuberculoză din satul Görbersdorf, în Silezia prusacă, avem, de data aceasta, cadrul pentru un bildungsroman al dezvrăjirii și al unui joc de șah în care piesele din cealaltă jumătate a tablei izvorăsc din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Întocmai ca într-un tablou de Herri met de Bles, deloc întâmplător amintit în roman, ceea ce Olga Tokarczuk oferă e tocmai o privire îndeaproape asupra unei lumi reconstruite cu simboluri din legende antice și din folclorul german, din convingerile specifice Evului Mediu, din misoginia gândirii secolului trecut, din problemele de gen din prezent.
Un simpozion al empuselor
Cu doar câteva luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Mieczysław Wojnicz, un student polonez de douăzeci și patru de ani din Lvov, sosește în stațiunea din satul Görbersdorf cu aceeași speranță pe care o au toți cei care ajung la sanatoriu: să învingă în lupta cu tuberculoza. Întâmpinat de la bun început de un eveniment neo-bișnuit, Wojnicz își cunoaște, în scurt timp, colegii bolnavi (din Viena, Königsberg, Breslau și Berlin, căci de ceilalți polonezi se va feri). Subiectele acestora de conversație, învăluite în vraja misterioasă a unui lichior la fel de misterios – Schwärmerei –, par să se repete și să nu ducă niciodată la vreo concluzie.
De la dezbateri de ordin politic și literatura înaltă până la evenimente șocante petrecute în zonele montane care îi înconjoară, toate aceste conversații conduc întotdeauna către femei, către forța prin care ființe răzbunătoare cer ca jertfe bărbați tineri, sacrificii necesare după vânătoarea de vrăjitoare din secolele trecute. În pădure, Empusa, creatură din alaiul zeiței Hecate, îi ademenește pe naivi. E un simpozion al celor închiși într-o bulă, întocmai ca în Muntele vrăjit, dar asupra cărora plutește valul ironiei întins de Olga Tokarczuk.
Avem astfel un Empuzion, un simpozion al empuselor, al ielelor, dacă vreți, al spiritelor-femei care, în ochii bolnavilor internați aici, se fac vinovate chiar și atunci când nu mai sunt în viață. Căci cine altcineva atrage tinerii către un ultim drum prin pădurea îmbibată de rouă și iz de mușchi verde pentru a-și găsi sfârșitul? Mai au cei internați acolo o șansă de vindecare sau rețete misterioase, sosuri secrete și licori fără nume fac parte dintr-un joc din care nu au scăpare?
Paradoxul bărbaților care vorbesc despre femei
Empatic și sensibil, personaj construit magistral de autoare, întocmai ca și întreaga atmosferă, Wojnicz se împrietenește cu Thilo, un student la arte care nu mai are mult de trăit, dar care îi dezvăluie tânărului din Lvov mai multe despre pericolele care pândesc din umbră, despre misterele care fac ca întotdeauna unul sau doi bărbați să piară în luna noiembrie a fiecărui an. Cu un trecut lăsat în urmă și cu un tată incapabil să îl accepte pe Wojnicz așa cum e, stațiunea din satul de munte devine un loc al unor posibilități neașteptate: „Wojnicz își imagina întregul Görbersdorf ca un basm – un basm care se desfășoară într-o imagine ce împodobește o cutie de turtă dulce. Era posibil să crezi orice, fără să te temi că ai putea vedea ceva neplăcut sau inacceptabil“. Este universul în care studentul din Lvov speră că se va putea simți liber, că nimic nu-l va asupri în acest loc în care nu-l cunoaște nimeni.
Iar pentru el, Olga Tokarczuk construiește, treptat, un roman al descoperirii unui sine care nu avea libertatea de a exista în trecut, de a se ridica dintre paginile unei cărți, în lumina brută a zilei. Este, în egală măsură, o critică asupra unei societăți care e încă departe de a putea argumenta că a înțeles lecțiile trecutului. Wojnicz își câștigă libertatea numai după ce e la un pas de moarte, salvat însă tocmai de propria-i inocență și de identitatea sa reală.
La polul opus, parafrazând opinii misogine din textele unor autori precum Aurelius Augustinus, Joseph Conrad, Charles Darwin, Sigmund Freud, Jack Kerouac, Platon, Jean-Paul Sartre, Arthur Schopenhauer, William Shakespeare și mulți alții, regăsim paradoxul bărbaților care vorbesc despre femei, obsedați de ființa lor în vreme ce le resping. „Alunecoase ca un șarpe sau ca mătasea“, „înșelătoare și nestatornice“, „un factor de destabilizare a ordinii sociale“, „atrase de clasele inferioare“ și cu „milă față de animale“, femeile sunt astfel, în ochii acestor bărbați, cele care „ar trebui complet relegate în sfera privată, de unde nu ar mai putea să amenințe ordinea lumii“, cele care „caută în literatură un pretext să-și ațâțe sentimentele“, fiind „departe de-a se servi de idei“.
Mai mult, pentru acești bolnavi de plămâni care pun astfel lumea la cale, „cel mai sigur semn că o operă este remarcabilă e faptul că nu-i pe placul femeilor“. În absența femeilor atât de renegate, suntem martorii unor personaje pentru care sexul suprimat ia forma violenței, a grandomaniei, a unor gesturi care hrănesc și mai mult atmosfera încărcată din jurul întregii stațiuni.
Într-un tablou de Herri met de Bles
Prezentul privește astfel cu ochi critici către o perspectivă căreia îi putem demonstra absurditatea, iar în aceeași măsură se schimbă și perspectiva într-un tablou de Herri met de Bles, în ochii lui Wojnicz, sub îndrumarea lui Thilo.
Unghiul și momentul din care privim fac ca ceea ce e în fața noastră să capete semnificații noi și, în același timp, să se schimbe cu totul, să avem, de fapt, o nouă operă de artă în fața noastră și, de ce nu, un cu totul alt protagonist cu o identitate nouă, îmbrățișată pe de-a-ntregul, eliberată din ceața densă care împletea misterele cu crimele și sacrificiile mitice. Căci Wojnicz se va schimba sau, mai degrabă, va parcurge această perioadă de creștere a sa, de dezrobire de convențiile asupritoare și din umbra unui trecut din care nu lipsiseră abuzurile.
Lui Wojnicz, „boala îi oferă șansa să se reinventeze“, iar acest nou început se desprinde și răzbună „universul familial“ în care „femeile duceau o viață nedeslușită, scurtă și fatală, apoi mureau și rămâneau în amintirea oamenilor ca niște forme efemere, lipsite de contur“. Se schimbă, în același timp, și perspectiva asupra icoanei Sfintei Emerenția, descoperită în biserica din sat și reprezentată alături de Sfânta Ana, de Maria și de pruncul Isus. O reprezentare religioasă rară, această împătrire care îl tulbură inițial îi dezvăluie, în cele din urmă, adevărul pe care va ajunge să îl trăiască. Și, deloc întâmplător, romanul ne conduce prin microcosmosul în care privim pentru a ne schimba perspectiva.
Romanul pe care îl scrie Olga Tokarczuk scutură stratul gros de praf lăsat să se depună peste problemele încă nerezolvate ale lumii, ascunse printre paginile unei literaturi care servește drept martor în fața căruia nu ne putem îndoi. Construit cu desăvârșirea recunoscută a scriitoarei poloneze, cu iz de mușchi verde și scăldat în frumusețea burgundie a pădurilor de fagi, Empuzion e șansa noastră la dezvrăjire.