„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Furat de Ann-Helén Laestadius, traducere din limba suedeză și note de Gabriella Eftimie, în curs de apariție în colecția Biblioteca Polirom, seria Actual.
— FRAGMENT —
1
Okta
Elsa nu se întoarse. Se îndreptă de spate și se concentră pe ritm, dar tot trebuia să se mai uite din când în când la schiuri ca să nu se abată de pe traseu. De fapt, era prea întuneric ca să ieși din casă, însă nu mai avea răbdare.
Obrajii îi amorțiseră, biciuiți de vânt, și cu coada ochiului își vedea părul castaniu care-i ieșea de sub căciulă prinzând o brumă gri-argintie. Genele își schimbaseră și ele culoarea și Elsa avea impresia că simte umezeala de câte ori clipește. Era ca și când s-ar fi transformat într-o făptură străină.
Lacul înghețat era o rețea haotică de urme lăsate de snowmobile care duceau spre casă sau mai încolo. Către vecini, către veri și verișoare. Către țarcul renilor. Elsa o luă pe traseul cel mai lat. Își găsise deja ritmul și schiurile vâjâiau sub picioarele ei. Împlinise nouă ani de curând. Era mare de-acum. Avea schiurile ei, nu le mai folosea pe alea de la Mattias.
Avea brațe puternice, înfigea bețele cu ușurință și aluneca repede. Știa că, în curând, casa avea să devină un punctișor în urma ei. După lac, venea pădurea, dar Elsa nu se temea deloc. Nu se temea niciodată pentru că știa tot timpul unde e și cum să ajungă acasă. Însă adevărul e că nici nu se abătea vreodată dincolo de lac. Dar nu mai era nici copil mic.
La începutul lui ianuarie, soarele își reluase locul pe cer, însă nici nu apuca să răsară bine, că deja o pornea în jos, lăsând doar o dâră rozalie în urma lui. Azi, norii furau lumina mai repede decât s-ar fi așteptat, dar deocamdată nu se întunecase încă. Avea să ajungă la timp. Brazii și mestecenii păreau aduși de spate sub povara zăpezii. Arătau ca și când ar fi făcut plecăciuni în fața ei. Ca și când i-ar fi urat bun-venit. Ciudat c-o recunoșteau chiar și așa, cu părul argintiu și plin de promoroacă și cu schiurile noi.
Elsa auzi renii și băgă viteză, chiar dacă își simțea pulpele amorțite și grele. Respira tot mai sacadat și i se uscase gâtul. Știa că n-are voie să se lingă pe buze. Buzele umede se uscau și crăpau mai ușor. Iar ei nu-i plăcea gustul de sânge.
La ora aia nu era încă nimeni acolo. Știa bine. Mama, tata și Mattias rămăseseră acasă cu toții. Încă nu era vremea adăpatului. Dar voia să le facă o surpriză. Să pună în ordine lăzile cu nutreț, să târâie sacii la reni și să le dea, poate, și puțină mâncare. Îi plăcea să-i hrănească din palmă cu licheni, să-i adune în jurul ei, fără pic de frică.
Huruitul unui motor de snowmobil o făcu să frâneze brusc. Ce dezamăgire! Nu ajunsese ea prima! Snowmobilul era pornit, dar părea că stă pe loc. Elsa alunecă silențios pe zăpadă. Se opri în spatele unui pin, îi cuprinse trunchiul și se uită pe furiș.
Era omul ăla.
Elsa nu-i spunea niciodată pe nume.
În gura lui, între buzele încleștate, ceva moale și pufos. În mâna lui, un cuțit mânjit de sânge. Elsa strânse atât de tare bețele de schi, încât începură s-o doară încheieturile înghețate, băgate în mănuși.
Bărbatul scoase bucata de ureche din gură și o îndesă în buzunarul pantalonilor galbeni, murdari. Pantaloni de lucru, cum purtau muncitorii de la drumuri și poduri. Benzile reflectorizante late luciră când trecu prin fața farurilor snowmobilului. Puiul de ren mort zăcea lângă gard, în afara țarcului. Bărbatul se aplecă – oare ca să-l ia cu el? Renul ei. Să fi fost chiar renul ei? Da, era puiuțul ei. Recunoscu pata albă de pe frunte, Nástegallu. Gâtul o dădu de gol și bărbatul îi auzi geamătul. O căută cu privirea, repede și agil, până când o găsi. Poate n-o recunoscuse cu părul ăsta argintiu?
Bărbatul păru că înjură. Porni spre ea cu pași apăsați. Își vârî limba sub buza de sus, potrivind doza de nicotină din pliculețul de snus.
Apoi rânji, întinse mâna spre ea și duse degetul arătător la buzele subțiri, de parcă i-ar fi făcut semn să tacă, și îl trecu pe urmă peste gât. Moarte. Semnul ăla însemna că cineva avea să moară. Elsa îl cunoștea.
Bărbatul se întoarse la snowmobil. Își scoase mănușile negre din buzunarele pantalonilor și încălecă pe șa. Nu-și dădu seama că mai scosese ceva împreună cu mănușile. Bucata mică și pufoasă pluti în aer, după care ateriză în zăpadă. O ureche cu însemnul care dovedea că puiul de ren face parte din turma lor.
Bărbatul apăsă pe accelerație și lăsă în urma lui nu doar miros de gaze de eșapament, ci și un iz nedefinit, ceva ce-o făcu pe Elsa să strâmbe din nas.
Ieși din ascunziș și alunecă spre țarc pe picioare nesigure, își scoase mănușile și ridică urechiușa. Dădu la o parte zăpada și se mânji de sânge pe palme. Nu era toată urechea, bărbatul tăiase doar partea de sus, bucățica unde se aflase însemnul.
Elsa aruncă o privire piezișă spre renul mort de lângă gard. Nu-i venea să se apropie, să se asigure că e renul ei. Dar trebuia s-o facă.
Era Nástegallu, Elsa știa asta, chiar și așa, fără o ureche. Pata albă dintre ochi și picioarele neobișnuit de lungi erau semnalmente clare. Sângele pătase blana moale. Renul ei, fără însemnul care dovedea cui îi aparține. Elsa nu era în stare să plângă, să țipe. Dar în capul ei ceva începuse să vâjâie înspăimântător. Știa că, într-o zi, avea să-l omoare pe bărbatul acela.
2
Guokte
Mama și tata șușoteau deasupra capului ei. Era înfofolită într-o pătură și culcată în sanie.
Schiurile ei se aflau sub pielea de ren. Nimănui nu-i trecea prin cap că schiase tocmai până la țarcul renilor, nimeni nu vorbea despre asta. Elsa închise ochii și fulgii de nea care abia o atingeau se topiră repede pe obrajii ei. Bruma argintie din păr dispăruse de mult și arăta din nou ca de obicei.
Enná și isa [mama și tata în limba sami] o găsiseră lângă renul ei. Au întrebat-o ce s-a întâmplat, dar Elsa n-a scos un cuvânt. Strângea doar bucățica de ureche în pumnul încleștat în mănușă. Sângele se coagulase, dar puful era la fel de moale. Elsa nu le-a arătat nimic, nici măcar când l-au înjurat pe „dobitocul ăla“ care furase urechile, o ureche întreagă și o jumătate din cealaltă. Uneori era nevoie de însemn ca să poți dovedi că ești proprietarul renului lovit de o mașină sau omorât de vreun animal de pradă. Dar urechea asta n-avea să ajungă la nimeni altcineva. Dragul ei Nástegallu era mort.
Mama se așeză lângă Elsa și o strânse în brațe. Își dădea seama că plânge. Enná plângea mereu. Elsa încerca să se controleze, să aștepte până când ajungeau acasă și să se încuie în dormitor, avea impresia că acolo n-o auzea nimeni.
Tata și Mattias se ocupau de renul ei. Se întunecase de mult și Elsa nu vedea tot ce făceau. Dar îi auzea bolborosind.
— Probabil că i-a văzut, altfel sigur ar fi luat renul cu ei, spuse Mattias.
— Asta s-o crezi tu. L-au omorât doar ca să ne facă în ciudă.
Tata lumină cu lanterna urmele lăsate de snowmobil. Elsa ar fi putut să-i arate încotro o luase omul ăla, dar nu reușea să ridice brațul. Era ca și când urechiușa i-ar fi îngreunat mâna și ar fi țintuit-o pe loc. Văzuse semnul morții și știa că omul ăla nu glumea.
Lumina lanternei ricoșa pe troienele de zăpadă, copacii încovoiați și urmele de snowmobil. Tata se aplecă și făcu o poză cu telefonul. Făcu mai multe poze. Fotografiaseră și puiul de ren înainte să-l ridice. Sunaseră sigur și la poliție, dar știau că n-avea să vină nimeni în seara aia.
— Trebuie să plecăm, Nils Johan. Fetei îi e frig, spuse mama.
Elsei nu-i era frig, dar tremura. Mama o strânse mai tare și o frecă pe tot corpul cu mișcări hotărâte. Dar nimic nu ajuta.
Tata porni în trombă, încât alunecară amândouă spre capătul saniei. Mattias îi depăși cu snowmobilul lui. Se ciocni de nămeții de zăpadă și motorul scoase un huruit în noapte. Elsa își dădea seama că e supărat. Întotdeauna îți dădeai seama după snowmobil când Mattias era supărat. În curând, cele două faruri din spate se transformară în două punctișoare roșii, departe, pe lacul înghețat.
Elsa pipăi pe sub pielea de ren și găsi schiurile. Mângâie suprafața netedă. N-avea să mai schieze niciodată până la țarc.
CARTEA
Bestseller internațional
Cartea anului 2021 în Suedia
Acum și un film Netflix
Este iarnă, la nord de Cercul Polar, în Sápmi, Suedia, pământul populației indigene sami. Elsa are nouă ani și e fiica unor crescători de reni. Într-o dimineață, când pleacă singură cu schiurile la țarc, aceasta vede un bărbat care îi ucide puiul de ren și o amenință cu moartea dacă va spune cuiva ce a văzut. Când tatăl ei raportează omorul la secția locală de poliție, i se spune că nu se poate face nimic, infracțiunea respectivă încadrându-se la furturi. Astfel, nenumărate acte de cruzime îndreptate împotriva acestor animale foarte iubite și importante pentru modul de viață al populației sami vor fi ignorate de autorități, iar ucigașul va trece curând la violențe și mai înspăimântătoare. La vârsta ei fragedă, Elsa ajunge să înțeleagă că ura vecinilor și indiferența sistematică a autorităților provoacă răni adânci și îi fac pe cei dragi să-și piardă speranța sau chiar voința de-a trăi. Aceasta este realitatea cu care Elsa va hotărî cu mult curaj să dea piept, în acest roman palpitant și foarte actual, ecranizat pentru Netflix în aprilie 2024.
„Cartea are în centru comunitățile de etnie sami ale Scandinaviei, mult timp reduse la tăcere. Furat oferă o lectură subtilă, profundă și excepțională, care merită pe deplin să fie recomandată oricui.“ („Hannoversche Allgemeine“)
„Furat este un roman extraordinar. O carte captivantă despre copilărie și maturizare, despre tradiție și nesfârșita luptă pentru dreptul la existență. Chiar dacă se petrece în cea mai rece și mai nordică regiune a Scandinaviei, e o poveste universală, pe placul oricărui cititor, oriunde s-ar afla acesta.“ (Fredrik Backman)
AUTOAREA
Ann-Helén Laestadius (n. 1971) este scriitoare și jurnalistă suedeză de origine sami și tornedaliană, două dintre minoritățile naționale ale Suediei. A debutat ca autoare de cărți pentru adolescenți în 2007, iar până în prezent a scris șapte romane YA și două cărți pentru copii. În 2016 i s-au decernat prestigiosul Premiu August pentru cel mai bun roman pentru adolescenți și copii, precum și Premiul pentru Literatură din Norrland. Furat este primul roman al autoarei destinat publicului adult și s-a bucurat rapid de aprecierea cititorilor și a criticilor deopotrivă, devenind bestseller absolut în Suedia, fiind publicat în peste 20 de țări și nominalizat la Dublin Literary Award. În cărțile sale, Laestadius se întoarce întotdeauna la rădăcinile sale din Kiruna și Norrbotten, scriind adesea despre identitate, limbaj, apartenența la diverse culturi și importanța familiei.