» Un film in Competitia Oficiala – Katalin Varga, regizat de un britanic, dar avind drept coproducator principal Libra Film.
» Un lungmetraj in sectiunea "Forum" – Cea mai fericita fata din lume de Radu Jude.
» Doua scurtmetraje, semnate de Paul Negoescu si Gabriel Achim, in sectiunea „Berlinale Shorts”.
» Plus, ca in fiecare an, citiva tineri aspiranti prezenti in sectiunea de training „Talent Campus”.
» Anamaria Marinca participa cu The Countess, in regia lui Julie Delpy, in sectiunea „Panorama”. A 59-a editie a Berlinalei are loc intre 5 si 15 februarie. (Deocamdata ma multumesc sa vad, in drum spre piata, ursul biped transportat de la Berlin si priponit in fata restaurantului „Grizzly” din cartierul Drumul Taberei, Bucuresti, Romania. In curind voi transmite de la fata si din spatele locului. Predau legatura in studio, colegilor de la Iasi).
» Katalin Varga ajunge in competitia de la Berlin dupa 16 ani de absenta a Romaniei. Ultimul film care a concurat a fost Patul conjugal, al lui Mircea Daneliuc.
» Lungmetrajul este scris si regizat de Peter Strickland, iar producatorii sint Tudor si Oana Giurgiu, din partea Libra Film, alaturi de regizorul britanic. Proiectul le-a stirnit interesul producatorilor romani cind a fost prezentat, in 2007, in cadrul Agora, piata de proiecte de film „work in progress” organizata de Festivalul de Film de la Salonic. In urma vizionarii materialului filmat pina la acea data, reprezentantii Libra Film au decis sa salveze proiectul din impas si sa se implice in productia filmului si finalizarea acestuia.
» Filmarile au avut loc in apropiere de Sfintu Gheorghe si Miercurea Ciuc si au fost realizate cu o echipa restrinsa si un buget de productie minimal. Tot procesul de pregatire si productie a filmului a durat circa cinci ani.
» Personajele principale sint interpretate de actorii Hilda Peter, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, si Tibor Palffy, de la Teatrul din Sfintu Gheorghe. Hilda Peter a fost cistigatoare a Premiului UNITER 2006 si a Premiului Criticii (atit in Romania, cit si in Ungaria) pentru cel mai bun rol secundar – personajul Lucky din Asteptindu-l pe Godot, de Tompa Gabor.
Britanicul pe jumatate grec care duce Romania in Competitia Oficiala a Berlinalei
Peter Strickland: „Nu facutul filmelor e greu, ci asteptarea si teama de ratare”
Am auzit de Katalin Varga de mai multe ori, de la Oana Giurgiu, producator la Libra Film. Dar am auzit la modul: „E o mare surpriza. O sa vezi la momentul respectiv. E ceva cu filmul asta si cu regizorul lui, care e pe jumatate grec, pe jumatate englez. Nu pot spune mai multe acum”. Momentul respectiv a fost cel in care s-a aflat ca filmul de debut al lui Peter Strickland a fost selectionat in Competitia Oficiala de la Berlin. Totul se leaga intr-o poveste formidabila, un fel de balada – ca si filmul. Peter Strickland l-a turnat din banii lui si a abordat-o pe Oana Giurgiu la Festivalul de la Salonic. Oana a vazut materialul filmat si l-a asigurat pe Tudor Giurgiu ca merita sa se implice. Libra Film s-a implicat, Katalin Varga a intrat la postproductie, pe urma a fost luat la Berlin si a fost preluat de un distribuitor foarte puternic. Am realizat interviul de mai jos cu sprijinul Libra Film.
Cum ai ajuns la primul tau lungmetraj? Ce resorturi intime te-au determinat sa alegi subiectul unei femei care pleaca din satul ei sa-l urmareasca pe cel care i-a distrus viata?
Pentru Katalin Varga am vrut sa ma ocup de foarte traditionalele teme ale razbunarii si renasterii. Subiectul razbunarii e atit de inradacinat in societate pe cit e plin de contradictii. Razbunarea personala este considerata delict prin lege, in timp ce razbunarea politica e sanctionata. Si este unul dintre acele delicte pe care le intelegem cu totii. Acest lucru e azi mai relevant decit oricind daca ne uitam la ce se petrece in Gaza si ne intrebam unde/cum se va sfirsi totul. Cit priveste renasterea, am vrut sa iau un personaj raspunzator pentru o crima teribila si sa il prezint ca pe cineva foarte de treaba, delicat si iubitor. Ideea ca „bad guys” sint intotdeauna „bad guys” e o prostie. Fiecare „bad guy” e cu siguranta un „good guy” pentru cineva anume. Era esential sa nu permit spectatorului sa-l urasca pe Antal. Daca l-ar fi urit, ar fi cazut in aceeasi capcana in care a cazut si Katalin. Zona rurala parea sa se potriveasca personajelor si, in timp, a aparut nevoia de a fixa povestea intr-un context asemanator unei balade sau unui basm. Stiam ca vroiam sa captez o anume atmosfera foarte intensa. Am ascultat in prostie Pornography, al lui The Cure, si Suicide cu Suicide la casti, in timp ce scriam scenariul. De asemenea, m-am uitat de mai multe ori la Night of the Hunter de Laughton si la Shadows of our Forgotten Ancestors de Paradjanov. Toate ingredientele filmului erau aici si in coloana sonora compusa de Popol Vuh pentru Nosferatu lui Herzog.
Inainte de toate, cine esti de apari de nicaieri si intri cu lungmetrajul tau de debut in Competitia Oficiala a Berlinalei?
N-a fost un singur an intre 1992 si 2008 in care sa nu fi fost implicat intr-o forma sau alta de teatru, film sau muzica. A fost un fel de „nicaieri” in sensul ca eu si micul meu grup de prieteni eram complet invizibili pentru establishment. Rezultatul muncii noastre e la indemina si tot ce am facut poate fi vazut, daca lumea doreste. Numai ca usile la care am batut noi au fost tot timpul inchise. Acest „nicaieri” era un loc foarte real si foarte viu unde s-au facut foarte multe lucruri; nu toate bune, dar toate importante pentru ce se intimpla acum.
Te rog, spune-ne cite ceva despre tine. Ce virsta ai…
35 de ani.
De unde esti?
Din Reading, Marea Britanie. Este un oras aflat intre Londra si Oxford. Oscar Wilde a fost aruncat aici in puscarie. Asta spune tot despre Reading.
Ai crescut cu ET, frati si surori, Londra si Atena etc.?
Am crescut in Reading. Mama grecoaica, tata englez, plus un frate. Tata era profesor de franceza, iar mama profesor de greaca. M-au sustinut foarte mult. Parintii mei stiau ce greu era sa incepi o cariera in cinematografie fara relatii, dar niciodata nu m-au descurajat.
Oana Giurgiu mi-a spus ca a fost foarte impresionata dupa prima voastra intilnire de la Salonic. A spus ca e foarte reconfortant sa vezi ca in ziua de azi, daca vrei cu infrigurare sa faci un film si o ai in tine, reusesti. Versiunea ta e similara?
Daca mi-ai fi pus aceeasi intrebare acum un an, ai fi primit un raspuns foarte diferit. Dar acum, dupa ultimele evenimente s-ar parea, in mod bizar, ca da, poti face cinema chiar daca nu-l ai pe tata in domeniul filmului sau la minister. Am filmat cu un buget foarte mic, deci din acest punct de vedere poti face film la modul total independent. Dar trebuie sa fii foarte bogat pentru a-i face postproductia de capul tau. A trebuit sa cer ajutor si mi-a luat ceva timp pina sa-l gasesc. Eram foarte naiv, credeam ca putem trimite o copie DVD cu materialul brut pe la festivaluri pentru a fi vazut. Doamne, cit ma inselam… Fara ajutorul de la Libra, filmul ar fi fost pierdut. Postproductia costa mai mult decit dublul costului filmarii. Spre surprinderea mea, Oana a fost foarte deschisa la ideea de a se intilni cu o persoana complet necunoscuta, lucru care a fost in avantajul nostru. Incercasem inainte pe la mai multe companii de productie, iar raspunsul era, de regula: „Da, si ce?”. Cu toata tehnologia digitala, oricine are un film in buzunar. Dar cum convingi producatorii sa-si piarda o ora uitindu-se la ce ai filmat cind sute de altii ca tine fac acelasi lucru? Aceasta e acum provocarea. Prin comparatie, sa torni un film e simplu. Nu incerc sa-i descurajez pe cei care vor sa faca film, dar cind vezi ca sint sute de oameni care se imbulzesc la festivaluri doar ca sa gaseasca pe cineva care sa se uite la ce au lucrat, e destul de intimidant.
Ai studiat regia de film?
Nu, arte frumoase. Am fost la un teatru de amatori si la cursuri de filmat pe Super 8. A existat si exista inca un foarte bun teatru de amatori in Reading, pe nume The Progress Theatre. Am invatat multe despre regie interpretind mici roluri in piese, pina sa ajung sa montez prima mea piesa, o adaptare dupa Metamorfoza lui Kafka. Pe urma am capatat o imensa educatie facind scurtmetraje si greseli prostesti. Am invatat ca, daca vrei sa lucrezi repede si ieftin, trebuie sa ai cit mai putina lume pe platou. S-ar putea sa ramii cu mai multe de facut, dar si cu mai putine persoane de hranit, de cazat si de mutat de colo-colo. Primul meu film cunoscut in afara orasului Reading a fost Bubblegum. Am fost ingrozit cind a trebuit sa ma duc prima oara la New York ca sa ma intilnesc cu actorii, Nick Zedd (Police State) si Holly Woodlawn (Trash), dar lucrul cu ei m-a convins de faptul ca nu conteaza daca esti timid si ciudat. Cit am locuit in Reading, m-am simtit tot timpul prost cu mine si aveam o nevoie disperata sa scap de acel sentiment de ridicol lucrind altundeva. Dupa cum vezi, inca lucrez in afara tarii, dar cumva toate aceste lucruri sint legate de acea senzatie de exil pe care am avut-o in Reading. Ar trebui sa vezi The Office, de Ricky Gervais. Asta era viata mea in Reading.
Da, cunosc serialul. Dar ce te-a facut sa stii ca poti face film?
Imensa mea autoamagire. E de mare ajutor. Daca as sta la un loc si m-as gindi logic la toate riscurile, n-as indrazni niciodata sa ridic un pix.
Cine te-a inspirat, cine te-a ajutat sa-ti implinesti visul?
Ereaserhead de David Lynch, pe care l-am vazut in acum defuncta sala de cinema Scala din Londra, intr-o zi de simbata, 10 februarie 1990. Mi-a schimbat viata. Era complet diferit de tot ce stiam pina atunci. Eram doar un pusti de 16 ani din Reading, si acest ciudat si frumos film de atmosfera pur si simplu m-a iluminat. A fost o experienta extrem de puternica si atit de intensa, cu tot zgomotul orasului de afara si huruitul coloanei sonore. Din acel moment m-am tot dus la cinematograful Scala fie in weekend, fie dupa ore, uneori si in timpul orelor. Asta a fost scoala mea de film. Programarea era absolut schizofrena: underground newyorkez, arta porno europeana sordida, horror-uri italiene ciudate amestecate cu Cocteau, Jarman, Bunuel, Tarkovsky si alti grei. Multi erau regizori despre care, in zilele de dinaintea Internetului, nu puteam decit sa citesc: Stan Brakhage, Jordan Belson, Tony Conrad, Jack Smith, Kenneth Anger si Alejandro Jodorowsky. Toate aceste filme aveau mult mai mult mister si mult mai multa forta pentru mine din moment ce trebuia sa ma urc in trenul de Londra ca sa ajung la ele. Internetul e azi atit de la indemina incit sterge o doza buna de exotism.
Cit de greu ti-a fost sa faci acest film?
Primii ani au fost foarte frumosi si foarte romantici. Era o perioada foarte diferita pentru mine fata de cea care a urmat: nu aveam obligatii deosebite, dar aveam o mostenire indestulatoare ramasa de la unchiul meu dupa ce i-am vindut casa din Aldershot, la inceputul lui 2002. Pe urma, dintr-o data, un intreg capitol din viata mea a disparut. Pentru ca tata a murit, toata ramura engleza a familiei mele s-a dus. Era vremea unei schimbari si am stiut ca, daca aveam sa mai ramin in Anglia, banii s-ar fi epuizat si mai repede. Pentru prima data in viata eram relativ bogat si am realizat ca asta putea fi singura mea sansa de a face un film de fictiune. Aproape toata lumea mi-a spus ca sint nebun, sinucigas etc. si ca imi va fi imposibil sa fac un film cu mai putin de 200.000 de euro, fie si in Romania. Nu aveam nici un sfert din suma asta. Au existat multe momente cind m-am indoit serios de ce faceam. M-am gindit adesea ca mai bine cumpar un apartament in Slovacia, unde lucram, asa cum aproape toti ma sfatuiau. Cred ca singurul lucru care m-a tinut concentrat pe film a fost faptul ca stiam ca, daca aveam sa cumpar un apartament, o sa ma intreb tot timpul: „Ce-ar fi fost daca…?”. Chiar daca as fi ratat cu acest film, macar as fi stiut ca am facut tot posibilul. Uneori a fost ingrozitor de greu sa fac filmul si mare parte din aceste probleme erau in intregime evitabile.
De asemenea, mai sint si niste amintiri foarte frumoase, nu doar din etapa preproductiei si a filmarii, dar si de cind am facut designul de sunet cu Gyorgy Kovacs, Gabor Erdelyi si Tamas Szekely la RDI Studio. Timp de o luna am mers in acest studio, zi de zi, cu un pachet de DVD-uri, si nici o clipa nu m-am simtit ca la munca. Si sint foarte incintat si de rezultat.
Cu totul, cit ai muncit la film?
Cinci ani. In 2006, lucram in Slovacia si seful meu imi permitea sa plec o saptamina pe luna, fara plata, ca sa fac prospectii in Transilvania. Mi-a dat si mai mult timp cind am filmat, asa ca totul a mers foarte bine. Perioada de pina la sfirsitul filmarii a fost o perioada foarte romantica si foarte fericita pentru noi. Exista un foarte puternic sentiment de „noi contra lor” si de aceea agresiunea e atit de centrala in film. Am fost furios si deprimat in legatura cu multe lucruri, dar am facut in asa fel incit furia si deprimarea mea sa se transforme in ceva foarte hranitor pentru noi toti. M-am simtit in acea perioada in al noualea cer. Nimic n-o sa mai fie la fel. Un film oficial ar avea o cu totul alta dinamica. Pe urma, in timpul postproductiei au aparut problemele. Nu mergea, nu puteam echilibra montajul la film cu slujba, asa ca in scurt timp seful m-a dat afara. Dintr-odata am constatat ca mostenirea mi se evaporase extrem de repede, ca eram fara job si ca aveam mari probleme cu oamenii la postproductie. Timp de 18 luni n-am mai avut nici bani, nici noroc. A fost foarte greu. Am lasat filmul sa se odihneasca pentru 8 luni si m-am intors la Reading ca sa-mi caut de lucru, si dintr-odata am realizat ca sint prea batrin ca s-o iau de la inceput cu sportul asta. Chiar si cele mai proaste slujbe erau greu de gasit. Orice faceam, faceam tot timpul gresit. Nimic nu se lega.
Asa ca e extraordinar tot interesul manifestat acum pentru film, insa trebuie pastrat contextul de dinainte, iar pentru mine acest lucru e esential in povestea filmului. Caci filmul vorbeste despre ce inseamna sa-ti asumi niste riscuri si sa pierzi. Mass media apreciaza, de regula, povestile dificile despre filmari in jungla si prin munti. E mult mai glamorous sa vorbesti despre culesul murelor si alte prostii. Dar realitatea plicticoasa, de obicei ignorata, este frica paralizanta pe care o ai cind te intorci acasa si astepti sa se intimple ceva. Nu facutul filmelor e greu, ci asteptarea si teama de ratare. Probabil ca disperarea m-a facut sa rezist.
De ce ai ales sa filmezi in Romania?
Am petrecut ceva timp cercetind diferite etnii din Transilvania, dar simteam ca pierd esenta filmului. Nu conteaza cit de multe sau cit de putine stiu despre ce inseamna sa faci o reprezentare autentica, tot n-o sa inteleg cu totul. Sint strain – un outsider perfect. Dar asta ma ajuta in schimb sa aduc un aer proaspat. Pentru mine, Katalin Varga reprezinta Transilvania – nu in sensul lui Dracula. Dar totul e mai intens aici – talangile caprelor, greierii, vintul. E un amestec al lucrurilor pe care l-am resimtit ca strain. Totul in acest film vorbeste despre ce inseamna sa fii un outsider. Personajul Katalin, statutul meu de englez si faptul ca eram in afara industriei de film luptindu-ne singuri. Aceasta energie (si, uneori, disperare) e acolo, si sint foarte mindru ca noi am comunicat asta. O sa fiu extrem de flatat daca oamenii vor gasi ca filmul e similar vietii din Transilvania sau din Romania.
Locatia avea legatura cu povestea?
Da. Din moment ce lucram in contextul unei balade, aveam nevoie de munti si de o zona rurala.
Povestea din film se petrece intr-o tara anume?
In Romania anului 2006. Totusi, mediul in care traiesc personajele e mai legat de dramaturgia filmului decit geografia reala.
Ai lucrat in Romania si Ungaria pentru ca era mai usor din punct de vedere financiar sau ai descoperit niste legaturi discrete intre tine si aceste tari?
A fost vorba de bani, de ocazie si de paduri ca lumea. Nu au existat legaturi discrete. Aveam o treaba de facut si cu resurse foarte limitate.
Producatorul roman al filmului, Libra, a tinut mult timp secretul asupra lui Katalin Varga. Oana si Tudor Giurgiu nu spuneau decit: „Oh, ce surpriza e filmul asta! O sa vezi”. Esti si tu surprins de cum s-au rasucit lucrurile pentru tine?
Foarte surprins. Pe bune, oricine din cei care au lucrat cu mine va spune ca cel mai bun lucru pe care il speram era ca filmul sa fie selectionat la Sarajevo. Asta mi s-ar fi parut grozav. Cum mi-as fi putut imagina ca un film obscur si care nu e vorbit in engleza (chestie care respinge complet investitorii britanici) ar putea primi atita atentie? Ma simt foarte privilegiat si recunoscator. Pina si sansele de a termina filmul erau foarte mici. Trebuie sa tii minte ca nu e nevoie numai de o doza imensa de noroc, dar si de talentul si zdroaba fiecaruia din echipa. Fara toti acesti oameni…
Dar cum ai gasit actorii?
Printr-un prieten de-al meu din Sfintu Gheorghe, Pal Bela Vendel. El imi tot spunea ca a gasit actrita perfecta pentru mine, Hilda Peter. M-am vazut cu Hilda si cu prietenii ei, si toti au aparut pe urma in film. Toti lucreaza in teatrele din Miercurea Ciuc si Sfintu Gheorghe. La Sfintu Gheorghe sint si actori romani, asa ca Sebastian, Florin, Fatma, Andreea si Raluca au venit de acolo. Norbert a mai facut figuratie in Dolina.
Si in ce limba v-ati inteles toti?
Engleza. Sint un englez tipic, stiu. Sorry.
De ce nu ai lucrat cu actori din Ungaria?
Mai ales din pricina accentului. Maghiarii din Transilvania ar fi crezut ca filmul e o comedie daca ar fi vazut prin padurile lor actori cu accent budapestan.
Filmarea a fost dificila?
A fost dificila, dar nu asa rea cum ma asteptam. Bineinteles ca a fost o munca grea, dar comparata cu un film de Herzog, a fost foarte directa. Am avut o perioada scurta, dar foarte intensa in care am locuit multi oameni intr-o casa fara paturi si cu o singura baie, intr-un satuc. Dar aveam un program si ne-am tinut de el. Nu am lucruri nemaipomenite de spus. Sint amintiri foarte speciale pentru noi toti. Aveam multe certuri si multe probleme, dar astea sint de asteptat. Am avut o echipa extraordinara. Am avut doi foarte buni asistenti, Aniko Bordos si Zsolt Pall, care stiau foarte bine zona. Mi-au fost mai mult decit asistenti. Fara Zsolt si Aniko n-am avea acum acest film. Hilda a fost incredibila. Era primul ei film si i s-a daruit 100%. Nu s-a plins nici macar o data despre mincare sau despre conditiile de munca. Am avut un bucatar nemaipomenit pe nume Zsolt Kiss, care putea improviza din orice in cele mai mizerabile conditii. El si ajutoarele lui au gatit chestii atit de bune, de obicei la un foc de tabara. Fiecare masa era o placere, si Zsolt a fost rasplatit. S-a dus buhul ca gateste bine si al doilea film la care a lucrat a fost Hellboy II. Am fost asa de mindru de el.
Cum de filmul are deja un distribuitor (Memento Films)? Nu e prea repede? Si unul asa important…
Nu e prea repede!!! Fireste ca inteleg ca cineva din afara crede ca eu si filmul meu aparem din neant dintr-odata, dar aceasta perceptie e la mare distanta de adevar. Nimic nu s-a intimplat peste noapte. Intr-un fel, acest film este o lectie ungureasca foarte scumpa pentru mine.
Ce sperante ai de la Festivalul de Film de la Berlin?
Sa gasesc public. De asta faci ceea ce faci, ca sa-ti gasesti un public. E acelasi instinct care ma impinge sa-mi oblig prietenii sa se uite ori sa asculte filmele si muzica pe care le iubesc.
Te astepti la un premiu?
Oricine in locul meu ar fi fericit sa fie in orice sectiune a Berlinalei. E extraordinara simpla participare. Ar fi de ajuns. Niciodata nu mi-am imaginat ca vom ajunge atit de departe si nu vreau acum decit sa savurez senzatia.
Mai ai si alte vise de indeplinit, acum ca ai vazut ca se poate? Sau vrei sa continui sa faci film?
Pentru mine e foarte important sa continui cu proiecte mici. Nu cred ca poti creste doar facind filme tot mai mari, decit daca nu esti cumva un geniu. Mi-ar placea sa fac filme mai ample, dar nu pot uita proiectele mai mici care au atit de multa legatura cu ceea ce fac acum. Din acest punct de vedere, voi ramine mereu un amator si sint mindru de asta. Am un proiect muzical conceptual, The Sonic Catering Band, impreuna cu doi prieteni din Reading, Tim Kirby si Colin Fletcher (au fost si altii la un moment dat), si planuim deja de mult timp sa facem o piesa radiofonica, dar am fost foarte ocupati cu viata de familie, joburile si cu alte proiecte. Cu piesele radiofonice poti face toate nebuniile. Poti avea o echipa de o mie de personaje doar cu ajutorul unui multi-tracker ieftin. Cu siguranta vom face o piesa radiofonica.
Pe linga asta, sint 16 ani de cind imi traiesc visele. Doar ca n-am fost platit si a trebuit tot timpul sa-mi echilibrez proiectele cu slujbe obisnuite. Devine din ce in ce mai greu pe masura ce imbatrinesti, iar eu devin tot mai nelinistit cind oamenii nu te platesc pentru toata aceasta munca dificila. Cineastii si artistii sint sortiti sa se simta vinovati atunci cind cer bani, ca si cum ar fi impuri. Cel mai simplu raspuns ar fi: daca nu ne platesti, o sa ne fie in ultima instanta imposibil sa cream lucruri noi. Trebuie sa am o slujba obisnuita ca sa pot supravietui, si e foarte greu sa mai gasesti energie mentala ca sa scrii atunci cind vii acasa de la serviciu. Mi-ar placea sa fac numai filme. Chiar n-am de ales. Aceasta ocupatie mi-a distrus finantele, prieteniile si relatiile, dar e ca un drog.
Concurenti
Intre cele 21 de titluri din Competitia Oficiala, Katalin Varga concureaza cu pelicule realizate de cineasti consacrati, precum:
» Rage, de Sally Potter, cu Judi Dench si Jude Law
» The Messenger (SUA), de Oren Moverman, cu Woody Harrelson si Samantha Morton
» Mammoth (Suedia), de Lukas Moodysson, cu Gael Garcia Bernal
» Cheri, de Stephen Frears, cu Michelle Pfeiffer
» In The Electric Mist, de Bernard Tavernier, cu Tommy Lee Jones
» Storm, de Hans-Christian Schmid, cu Anamaria Marinca.