Sint la Berlin de sase zile si nu am gasit nici un film care sa merite Ursul de Aur. Editia din acest an mi se pare medie, si ma mir ca e asa, pentru ca dupa editia de anul trecut, parerea unanima a jurnalistilor a fost ca nivelul valoric al Berlinalei a scazut. Cu totii ne asteptam la mai mult. Probabil ca nu e vina directorului festivalului, Dieter Kosslick. Poate ca nu se mai fac filme remarcabile.
Dar pina sa ajung la filmele din Competitia Oficiala, hai sa spun mai bine de la inceput cum au dat romanii la Berlinala. Pe scurt: foarte bine. Am vazut Cea mai fericita fata din lume, debutul lui Radu Jude in lungmetraj (prezentat in „Forum“), de doua ori si de fiecare data cu sala plina. Mia placut de fiecare data. Prima oara mia atras atentia capacitatea de a capta curgerea timpului si ma induiosat eroina (foarte buna debutanta Andreea Bosneag), care pare singurul om normal dintro ceata de apucati care se lupta cu timpul. (Ea si macheuza interpretata excelent de regretata Luminita Stoianovici.) A doua oara am ris la replici si am apreciat naturaletea situatiilor. Radu Jude a oferit un minispectacol la Q&Aul de dupa premiera oficiala. Era praf de emotie, clar, dar atit de emotionat incit ia pierit orice inhibitie. A fost de tot hazul cind a spus in engleza ca tatal sau a crezut multa vreme ca, vrind sa faca film, alearga dupa „green horses on the wall“.
De fapt, daca e sai uneasca ceva pe romanii de la Berlinala, acest ceva nu e minimalismul, ci umorul (in unele cazuri ca reactie la cum ne vad strainii minimalismul din filme). „Ma gindesc sa fac un film despre Revolutie ca sa pot lua un premiu la Berlin“, a spus Gabriel Achim, la cea dea doua proiectie cu scurtmetrajul BricBrac, prezentat in Berlinale Shorts. Asta apropo de o replica din filmul sau. Iar Paul Negoescu, intrebat pe scena, dupa prima proiectie cu Renovare (fiecare scurtmetraj a avut cite cinci proiectii), cum de filmul e „atit de romanesc“, a spus: „Pai, eu sint roman, povestea e romaneasca, iar nemtii au venit cu banii“ (filmul e coproductie romanogermana). Ambele scurtmetraje au fost foarte bine primite, cu aplauze, de sali mereu pline. (Niste straini au spus la iesirea de la filmul lui Radu Jude, cu naduf, „este atit de romanesc!“. Sper sa najungem ca iranienii. Deocamdata, interesul pentru filmele romanesti e evident.)
Anamaria Marinca, mai buna decit protagonista Kerry Fox
Anamaria Marinca a fost considerata de multi jurnalisti cel mai natural element din Sturm, filmul lui HansChristian Schmid care concureaza la Ursul de Aur. Unii critici, cum sint cei de la „Screen Daily“, au spus ca e mai buna decit protagonista Kerry Fox, in vreme ce filmul – care trateaza despre incercarea unui procuror al Tribunalului de la Haga de a convinge o bosniaca sa depuna marturie impotriva unui general sirb – are aerul unui episod din serialul Lege si ordine. Mai dezamagite au fost reactiile la The Countess, filmul lui Julie Delpy despre singeroasa Erzebet Bathory, in care romanca o interpreteaza pe Anna Darvulia, confidenta si iubita contesei. Filmul, prezentat in „Panorama“, a fost considerat de cei care lau vazut in cel mai bun caz o comedie involuntara, chiar daca Anamaria Marinca a facut tot ce a putut.
Dintre filmele din Competitia Oficiala mia mers cel mai mult la inima cel care navea nici o legatura cu rufele murdare ale istoriei, cu foametea, razboaiele, Holocaustul, globalizarea sau criza financiara. Un film de dragoste, o poveste „desueta“, trista si fermecatoare semnata de Stephen Frears. Cheri o transpune pe ecran pe Colette, intro poveste despre o prostituata de lux din Belle Epoque (o Michelle Pfeiffer frumoasa si palida ca rochiile ei extraordinare) care se indragosteste iremediabil de un barbat cu mult mai tinar (Rupert Friend), fiul unei colege de breasla (Kathy Bates). Dupa sase ani de amor, consimtit de mama, tinarul e insurat de aceasta cu o partida foarte buna si foarte tinara. Povestea are delicatetea unui serviciu de cescute de ceai. Si e mult mai sincera decit alte filme asumat politice sau care incearca sasi faca loc cu teme mari fluturate pe catarg. Totusi, Cheri nu e de Urs, e prea frivol. Dar tocmai aceasta frivolitate pe care sio recunoaste ii dezghioaca un posibil mesaj. Drama iubitilor care sau nascut la prea mare distanta unul de altul si care nusi pot regla timingul odata ce pasul casatoriei a fost facut poate fi o replica la lumea de azi care isi ascunde goliciunea, saracia de spirit si individualismul in spatele unor filme politice sau al unor copii decolorate dupa Babelul lui Inarritu.
Katalin Varga, un roadmovie de tragedie greaca
Am ratat conferinta de presa cu Katalin Varga – la care au participat regizorul Peter Strickland, actorii Hilda Peter, Norbert Tanko, Lazlo Matray, Tibor Pallfy, si producatorii Oana Giurgiu si Tudor Giurgiu – pentru ca a trebuit sa intru in direct la Radio Romania Cultural imediat dupa film. Katalin Varga e un film unguresc ca stil si transilvanean in privinta peisajelor. Este povestea unei femei maghiare din Transilvania care pleaca in cautarea celui care a violato si ia facut un copil. Il gaseste la casa lui, transformat in bine. Mai mult decit subiectul mia placut stilul lui Peter Strickland, care face un roadmovie de tragedie greaca, introducind intermezzouri in care imaginea devine foarte organica: zgomotele vintului prin frunze, tiriitul greierilor plus un zgomot de studio care iti aminteste, impreuna cu unele imagini, de David Lynch – totul se aude mai puternic. In acest registru, drama femeii care devine din buna rea, poate prea putin justificata dramaturgic, se poate integra mai bine in geografia care devine una interioara. Nam inteles in schimb de ce personajele negative vorbesc in romana, dar regizorul spune ca povestea din film e universala si ca sar fi putut petrece oriunde. Primul jurnalist pe care lam vazut iesind din sala a facuto dupa trei sferturi de ora, si, in general, nu sa iesit de la vizionarea de presa. E posibil un premiu? Cred ca da.